Un bucluc nu vine niciodată singur. Nici n-ar putea. Ca apa, ca laptele, ca laptele vărsat în apă, buclucul e, cum spun grămăticii, un substantiv nenumărabil. Dacă nu se poate număra, atunci buclucul nu e nici unul, nici mai multe. Ca grămada, pare paradoxal, căci oricîte bucăţele ai lua din el, tot bucluc rămîne. Vorba mai însemna şi calabalîc, greotăţi, desăgi, poate sarsanale – mă rog, o încărcătură ori o încurcătură fără graniţe precise, cam ca un melc cu mai multe case. Grecii erau precişi în miturile lor pedepsitoare: un om – un şoz. Sisif împingea un singur bolovan; Zenon nu avea o tolbă cu săgeţi, ci doar una, şi aia stricată; mama lui Oedip era numai una; iar Atlas ţinea singurul nostru Pămînt pe umeri. În schimb, la gura care zice „bucluc“ se bat turcii. Un bucluc nu vine niciodată singur; dar vine sigur. Plecarea lui e incertă. Ciobanul Bucur se va fi bucurat să poposească prin mlaştinile păduroase care i-au făcut loc. Doar trebuiau să poarte un nume, şi i l-au luat pe al lui, jumătate de mileniu fix înainte de a mă naşte eu la maternitatea „Steaua“, puţin înainte de a deveni dinamovist. Buclucul cu începuturile Bucureştilor e că, deşi 1456 e dat ca an al întemeietoarei poposiri a sus-numitului cioban, de pe la 1394 exista Biserica (Trei) Scaune, de găsit acum în spatele Colţei şi al Pieţii Rosetti. Ştiu cîte ceva despre acest sublim aşezămînt, pentru că acolo m-am spovedit prima dată, pe cînd încă nu mă încercase conceptul de „Dinamo“. Încurcătura originilor oraşului nu ar trebui să ne facă să-i schimbăm numele ciobanului în „Buclucur“. La urma urmelor, nici indienilor precolumbieni nu li s-a dat acest nume european pentru că s-ar fi războit cu Precolumb. Orice origine e obscură, dragi domni şi domnişori; a Bucureştiului e, însă, buclucaşă. Şi, ca o adevărată, dîrză şi cam şuie origine, ea continuă să creeze oraşul, să-i dea ghes, să-l facă, să-l d