Anul acesta se aniversează 20 de ani de la dărîmarea Zidului de la Berlin şi a celorlalte ziduri care separau Estul de Vestul Europei şi de restul lumii. Deşi diferită în fiecare ţară, tranziţia spre democraţie nu a fost uşoară în nici una. 40 de ani de societate închisă în „socialismul real“ au lăsat urme adînci în biografia şi mentalitatea oamenilor şi în organizarea socială şi politică a comunităţii. 1989 a însemnat o enormă detentă, potenţată de speranţe enorme pentru populaţia Estului. Avea să urmeze o dublă şi dificilă operaţie de recupe-rare a trecutului manipulat de statul unipartinic şi a viitorului, în comunitatea ţărilor libere şi dezvoltate. Fără o onestă scrutinizare a anilor de dictatură comunistă şi a anilor care i-au precedat, adaptarea la cerinţele prezentului ar fi superficială şi pasageră. Democraţia şi capitalismul nu au venit cu o idilică ofertă de libertate şi prosperitate instantanee, ci cu toate contradicţiile actualităţii: un tot mai accentuat contrast social, problema feluritelor minorităţi (în cazul României, cu deosebire, cea a nomazilor „roma“), protecţia mediului şi asigurarea sănătăţii publice, marginalizarea unei părţi a populaţiei din cauza vîrstei, a handicapului profesional etc. Reacţia individuală a fost pe măsură: pe cînd unii încercau să pună bazele unei atmosfere de regenerare democratică a societăţii, alţii au înţeles repede că Partidul unic va fi înlocuit de Banul atotputernic. De îmbogăţirea rapidă, de obicei prin corupţie, au profitat, mai ales – mă refer în special la România, dar bănuiesc că nu este un caz izolat – descurcăreţii conectaţi la reţelele vechiului sistem. Alegerile libere, presa liberă şi piaţa liberă au devenit factorii centrali ai schimbării, vizibilă nu doar prin prime grupuri de dialog social, prime proiecte de caritate şi de apărare a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, ci şi printr-o nouă c