În urmă cu aproape 2 luni, când nemulţumiţi de condiţiile drastice impuse pe piaţă de procesatori, timp de mai multe zile crescătorii de animale au pichetat Ministerul Agriculturii, o scrisoare transmisă Sindicatului Crescătorilor de Taurine din România de un fermier a făcut furori. În cuvinte fireşti, naturale, acel om, un simplu ţăran, a condensat în câteva rânduri tot chinul şi toată zbaterea satului românesc. Am să vă redau din ea un singur pasaj, care, însă, spune multe.
"Hei, hei, Sindicatule...
Mi-ai redeschis o rană ce timp de 1 an nu s-a cicatrizat încă. O durere în suflet, care se adânceşte mereu, cu fiecare vacă ce trece pe strada mea. Pentru mine, au fost ca şi copiii mei. Am suferit cu ele la orice boală şi m-am bucurat la orice fătare, la toate picăturile de lapte gustos pe care nu-l voi mai bea, cred, niciodată. Am rămas cu amintiri dureroase, cu grajdul gol, cu datorii la două bănci, pe 10 ani. Doar bunul Dumnezeu ştie prin ce am trecut... inundaţii - fără nutreţ, un preţ de nimic la lapte, viţei, muncă, muncă zi şi noapte, călduri insuportabile... într-un cuvânt durere. Durere pe care nu o voi uita uşor... Ce fac fetele mele?... îl întreb mereu pe cel căruia i le-am vândut".
Acesta este ţăranul român, un om simplu, pentru care pământul, animalele nu sunt surse de venit, nu sunt o afacere. Sunt pur şi simplu viaţă. Iar această scrisoare, cred eu, este cea mai pură imagine a agriculturii româneşti.
Pentru că, în România, spun statisticile, există 4,2 milioane de exploataţii agricole, din care 99,6% sunt exploataţii individuale. Adică 4,18 milioane. Adică 4,18 milioane de microferme
şi gospodării ţărăneşti, adică 4,18 milioane de simpli ţărani, pentru care Europa nu prea şi-a arătat bunăvoinţa. Pentru ei, Europa, iată, a însemnat investiţii inutile, piaţă concurenţială inechitabilă, animale pierdute
