O încăpere cu pereţi albi, un birou, o mică bibliotecă, ghivece cu flori, un corp de mobilier. Asistenta nu se ridică. Doctorul, în schimb, îşi primeşte pacientul în picioare, ca o gazdă ce-şi conduce, elegant şi atent, oaspetele prin casă. Suntem în cabinetul unuia dintre dermatologii renumiţi ai urbei.

Undeva în spatele pieţei, o străduţă cu sens unic, aglomerată, cu maşini parcate înghesuit pe stânga şi pe dreapta. O curte cu porţile deschise, dincolo de care se vede intrarea unei farmacii la parterul unei case cu etaj, un culoar asfaltat şi câteva băncuţe. O pancartă semnalizează prezenţa unui cabinet medical cu câteva specializări. Aici e. Dr. Ion Ţolea. Intrăm, uşor ezitant. N-am vrea să dăm năvală în curte neinvitaţi. Una dintre farmaciste zâmbeşte şi face semn încurajator spre dreapta. Fusese bun gândul dintâi. În prag se văd două persoane. Ei, poate avem noroc. E ora 16.45. În cinci minute avem programare. Sau... nu. Culoarul e plin. Scaunele sunt ocupate, la fel şi băncuţa din interior. Cinci persoane se sprijină de zid. 3, 4, 7... 15 oameni, cu cei care au venit ultimii şi au rămas afară, aşteaptă să le vină rândul. Pe culoarul lat de un metru, nimeni nu scoate o vorbă. Privirile sunt aţintite pe plăcuţele pătrăţoase de gresie. Din când în când, ochii vreunui pacient se pironesc asupra intrării, apoi privirea trece rapid, aproape pe furiş, peste cei aflaţi în aşteptare, revenind la albul de sub tălpi.

Nervii aşteptării

Minutele se scurg anevoie. Greutatea corpului se mută de pe un picior pe altul. Parcă ai vrea să împingi orele cumva şi nu poţi. E fără 5. Între timp, au mai venit patru oameni. Suntem 19 cu toţii. În sfârşit, uşa se deschide şi iese cineva. Se aude apoi vocea asistentei, strigând două nume. „Pentru pansat, intraţi pe uşa cealaltă“, adaugă apoi. Una dintre doamne se desprinde de zid şi intră rapid. „Ce tupeu