În interviul acordat săptămîna trecută revistei noastre, profesorul Mihai Zamfir vorbeşte răspicat despre „decapitarea intelectuală de proporţii“ pe cale a se produce la Universitatea Bucureşti, din raţiuni financiare implacabile. Pentru a evita colapsul financiar, conducerea Universităţii Bucureşti a dispus respingerea cererilor de prelungire a activităţii didactice pentru profesorii care au împlinit deja 65 de ani şi care, conform Legii învăţămîntului, ar fi avut dreptul să rămînă în facultate pînă la 70 de ani. Victime ale acestei măsuri vor cădea – anul acesta sau anul următor – nume grele ale învăţămîntului universitar, profesori care de-a lungul anilor au format generaţii întregi de studenţi şi care, departe de a fi un „balast“ pentru sistem, asigură, prin competenţa lor profesională, calitatea actului educaţional. Faptul că în România ultimilor ani nu se mai pune mare preţ pe profesionalism, pe valoare, pe calitatea umană şi intelectuală nu mai e o surpriză pentru nimeni. Ne-am iluzionat, totuşi, că Universitatea funcţionează după alte reguli decît cele ale societăţii de consum, chiar dacă, din 2000 încoace, indiferent de culoarea politică a miniştrilor responsabili de educaţie şi cercetare, sistemul educaţional a mers din rău în mai rău. De falimentul educaţiei şi cercetării nu se face vinovat doar „sistemul Bologna“ – preluat tale quale, fără să fi încercat cineva să nuanţeze sau să diferenţieze planurile de învăţămînt în funcţie de specificul fiecărui domeniu în parte –, ci toţi cei care s-au aflat, în aceşti ultimi nouă ani, la cîrma învăţămîntului românesc. Aşa se face că am ajuns să croim programe de licenţă, masterate şi şcoli doctorale nu în funcţie de ceea ce ar trebui să ştie absolvenţii, ci de calculele contabililor Universităţii. Aşa se face că, din raţiuni strict financiare, s-a tot mărit numărul celor admişi la studii aprofundate şi docto