Dintre cele peste 200 de filme din toată lumea prezentate la TIFF 2009, am optat în primul rînd pentru cele 12 lungmetraje ale unor regizori în general neconsacraţi, incluse de directorul artistic Mihai Chirilov în competiţie, adică secţiunea în care e cel mai lesne de decelat direcţia şi politica unui festival. (Am specificat „în general“, pentru că, de pildă, românul Corneliu Porumboiu are doar două lungmetraje la activ, însă ambele cu premii importante la Cannes, distribuite şi apreciate în numeroase teritorii, aşa că el nu mai poate fi considerat un regizor neconsacrat.) Cea mai mare surpriză a competiţiei a fost pentru mine faptul că un sfert dintre filme erau documentare (chiar dacă toate puternic ficţionalizate), în timp ce, la ediţiile anterioare, genului îi era rezervat cel mult un titlu. Din păcate, două din cele trei producţii în cauză nici nu aveau ce căuta în competiţie, deoarece nu vin cu nici o propunere cinematografică suficient de înnoitoare; în plus, britanicul O istorie completă a eşecurilor mele sexuale de Chris Waitt mi se pare rezultatul unui demers regizoral absolut abject, iar franţuzescul La noapte dorm la Hollywood de Antoine de Maximy este insuficient elaborat şi plictisitor. Singurul documentar care-şi merita locul, savurosul Hai noroc!, este semnat chiar de un regizor clujean, Robert Lakatos. Singura sa problemă este că partea a doua, realizată la cîţiva ani după prima (excelentă), nu reuşeşte să se ridice la acelaşi nivel: decorul este atît de exotic şi de spectaculos, încît uneori autorul îşi pierde personajele principale (doi buni prieteni ardeleni, maghiarul Lóri şi ţiganul Lali) în planul secund. Drept urmare, deşi bine primit de publicul clujean, nici Hai noroc! nu i-a convins pe membrii juriului internaţional să-l includă în palmares. Poliţistul român şi schiorul norvegian Marele cîştigător a fost, cum se aşteptau toţi cei