Florin Lăzărescu a debutat acum nouă ani cu un volum de proză scurtă, Cuiburi de vîsc (Editura Outopos, Iaşi), care însă nu a circulat în afara unui cerc restrîns de cunoscuţi ai autorului. Reeditate în 2003 în format electronic la Editura Liternet, cu un titlu mult mai inspirat, Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri, prozele de început ale lui Florin Lăzărescu şi-au continuat existenţa discretă, în underground, necomentate, menţionate doar protocolar în cronicile destinate volumelor ulterioare – poate chiar puse şi mai mult în umbră de acestea. Romanele Ce se ştie despre ursul panda (2003) şi Trimisul nostru special (2005) au atras atenţia asupra unui prozator dotat cu o anumită virtuozitate, capabil să acceseze şi registrul prozei ludice, ironice şi intertextuale, şi registrul „minimalist“, cotidianist, şi pe acela al unei proze fantasmatice, structurate de întortocheate scenarii metafizice. În aceste două romane însă, dincolo de sofisticarea narativă, esenţială este plăcerea de a povesti, pe care autorul nu şi-o reprimă nici un moment. O sumedenie de poveşti şi de „povestaşi“ se aglomerează aici; simplificînd, s-ar zice că romanul creşte de fapt din acumularea mai multor povestiri. Florin LĂZĂRESCU, Lampa cu căciulă. Povestiri, Editura Polirom, Colecţia „Ego Proză“, Iaşi, 2009, 240 p. Înainte de orice, Florin Lăzărescu este un „povestitor“. Chiar şi în roman, unde apetitul de a istorisi întîmplări cît mai numeroase, mai variate şi într-un ritm cît mai alert îl împiedică pe alocuri să dea un mai pregnant contur personajelor sau să organizeze centripet episoadele narative. În Ce se ştie despre ursul panda şi în Trimisul nostru special (două dintre cele mai frumoase cărţi scrise de prozatorii afirmaţi în ultimul deceniu) personajele nu sînt deloc banale, dimpotrivă – au destine atipice. Cu toate acestea, există ceva care nu le dă voie să devină