Dragă Alexa Visarion, exceptîndu-l pe Tudor Giurgiu, preşedintele fondator, activ şi ipso facto omniprezent la TIFF, eşti, pare-mi-se, singurul regizor român aflat la faţa locului din prima pînă în ultima zi a festivalului, deşi n-ai nici un film cu titlul înscris în programul vreunei secţiuni a ediţiei a VIII-a, şi – mai mult! – te-am surprins plătindu-ţi din buzunarul propriu sejurul, dincolo de cele două zile oferite de organizatori. Cred că e foarte important să nu ajungi în situaţia de a vorbi despre ceva fără să ştii, fără să vezi. Multă lume comentează festivaluri, premii, filme, autori, dar unii ori vorbesc „după ureche“ – fiindcă „au auzit că...“ – ori fac deducţii din propriile prejudecăţi. Eu vreau să văd, să ştiu. Şi se leagă această prezenţă a mea la TIFF de faptul că urmeză să revin pe ecrane cu un film în premieră, în toamna acestui an, după o lungă absenţă, încît e important pentru mine să văd „ce se întîmplă“ aici, la nivel naţional şi internaţional. Pe mine mă interesează tinerii regizori. M-au interesat totdeauna şi tinerii regizori din teatru, şi plasticienii tineri, şi compozitorii tineri. M-au interesat vocile noi, vocile distincte din generaţia tînără. Iar în privinţa cinematografiei româneşti actuale, probabil numai din orgoliu, dintr-o vanitate extremă, se poate să nu te intereseze această generaţie, să nu vrei să vezi, să nu-ţi placă filmele ei reprezentative. Văzîndu-le, eu descopăr multe lucruri pe care le visam, ca regizor, în diferite perioade, lucruri pe care nu le-am realizat – din diferite motive, unul fiind poate şi incapacitatea mea de a ajunge la propriul vis –, iar acum acele lucruri visate există şi se impun. „Foarte simplu, despre lucrurile foarte profunde“ Au trecut, cred, vreo 30 de ani de cînd, pornind de la un dialog ca acesta, am scris un articol intitulat „Cînd filmele compun o operă“, referitor la primele pelicule