Cu foarte puţine excepţii, comentatorii „fenomenului arghezian” (G. Călinescu) i-au reproşat poetului de a fi avar cu informaţia biografică despre sine (Pompiliu Constantinescu) şi de a-şi fi „tăinuit viaţa” (Alexandru George). Reproş întemeiat, de vreme ce, după cum se ştie, Tudor Arghezi, nu şi-a „scris viaţa”, iar atunci când a fost invitat şi îndemnat de Dumitru Caracostea să şi-o scrie – „Apucă-te şi scrie-ţi viaţa, mi-a spus domnul Cineva” – s-a folosit de prilej pentru a-şi susţine punctul de vedere potrivnic literaturii de divulgări autobiografice: „Solicitat ş...ţ să mă scormonesc (scrie poetul în însemnările Dintr-un foişor 1), una din cele mai frumoase „proze” argheziene), am analizat şi, ajutat de lene, am ajuns la încheierea că nicio amintire nu plăteşte cerneala cheltuită pentru a i se acorda relief”. Obiecţiile pe care se întemeiază această „încheiere”, tipărită la începutul însemnărilor Dintr-un foişor, trec „ca şerpii când se plimbă” printre o seamă de divagaţii şi de paranteze, mai mult sau mai puţin tangente la îndemnul lui Caracostea. Dar nu sînt, cum li s-a părut unora că ar fi, doar argumente pro domo sua, ci alcătuiesc totodată şi o suită de observaţii critice „scrise pe dedesubt” despre literatura de amintiri autobiografice – o literatură falsă dacă încearcă reconstituirea trecutului pe criteriul istoric, întrucât realitatea este întotdeauna mai vastă decât momentul trăit, iar transcrierea amintirilor din memorie este inevitabil subiectivă. Şi mai este şi neinteresantă, dacă autorul nu reuşeşte să transfere faptele brute în plan literar şi să găsească totodată un ton sau o nuanţă de ton adecvate. Cu alte cuvinte, amintirile autobiografice, în stricta lor materialitate, sînt lipsite de valoare. Pentru a le înnobila, trebuie să fie transfigurate artistic. Supuse chimismului intelectual propriu transfigurării, datele materiale autobiografice din