În ultimii ani s-a vorbit mult despre rolul pe care religia ar trebui să-l joace în România de azi. De la citarea până la automatism golit de sens a unei frânturi de gând al lui Malraux ("Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc"), până la negarea oricărui rol al credinţei dincolo de porţile bisericii, toate poziţiile au fost exprimate pe tonuri mai mult sau mai puţin vehemente. Primele pagini ale ziarelor au fost ţinute zile bune de scandaluri privind oportunitatea construirii unei Catedrale a Neamului (ca să fim corecţi, în dispută au fost mai mult locaţiile propuse pentru înălţarea edificiului decât ideea în sine) sau obligativitatea elevilor cuprinşi în diversele cicluri de învăţământ de a studia religia în şcoli. România celor 20 de ani de tranziţie a mai fost scena unor confruntări între Bisericile ortodoxă şi greco-catolică privind soarta unor lăcaşuri de cult din Ardeal şi a unei dezbateri privind statutul de Biserică naţională al BOR. Nu este mai puţin adevărat că sub Patriarhul Teoctist, BOR a deschis larg porţile ecumenismului prin acceptarea istoricei vizite a Papei Ioan Paul al II-lea în România.

Atunci când mass-media de la noi ia în discuţie subiecte legate de noua construcţie europeană, rareori analizează poziţiile comunitare în domeniul vieţii religioase. Ceea ce nu înseamnă că la Bruxelles aceste teme nu preocupă. Dimpotrivă. Chiar în această primăvară la sediul Parlamentului European a fost organizată o amplă dezbatere privind raportul dintre ştiinţă şi credinţă în lumea contemporană, la care au participat savanţi de prestigiu (inclusiv laureaţi ai Premiului Nobel) şi înalţi prelaţi şi gânditori creştini (în special din spaţiul catolic).

Specificitatea Uniunii Europene este dată de multiculturalism, plurilingvism şi multiconfesionalism. În momentul de faţă, pe teritoriul comun european există şase mari religii şi