Vai, Flauschi!
De cum deschid uşa, nasul teckeliţei mele se iveşte purtând după el un corp lunguieţ, ca un trenuleţ de jucărie. Ghearele dactilografiază mărunt pe gresie cuvinte de bun venit, învălmăşite unele într-altele. "Vai, Flauschi!", aşa o întâmpin când ajung acasă, lungind cei doi "a" ca-ntr-un cântec, iar ea îmi răspunde schelălăind şi învârtindu-se în jurul cozii, preţ de câteva minute. Se linişteşte dacă o mângâi pe pieile moi de sub gât, în timp ce-mi linge mâna cu recunoştinţă. Mă face mereu să mă ruşinez, fiindcă nu merit atâta apreciere din partea unui căţel, şi mai ales a unuia care stă cu orele singur în casă.
N-a învăţat-o nimeni nici să se joace, nici să iubească, dar a deprins singură aceste minunate îndeletniciri şi le aplică zilnic cu mare pricepere. E un delfin pe patru picioare, mă însoţeşte peste tot şi nu mă mai mir că face salturi în oceanul dimprejurul meu, altminteri destul de pustiu. M-a ales drept zeu la care să se închine şi nu mai pot schimba lucrurile, cel mult le pot echilibra, închinându-mă şi eu la bunătatea, la inocenţa, la nemărginita ei frumuseţe.
O plimb un sfert de oră în jurul blocului şi ne întoarcem la căldură. Conserva cu bucăţele de carne în aspic răsturnată în castronul roşu miroase bine, astfel că Flauschi o preferă şi mă lasă să mă retrag pentru o vreme.
Hainele mele de peste zi, îmbibate de duhoarea redacţiei, zac armonică pe podeaua băii, ca pielea unui animal hăituit. Fiara e-n cadă, dezgolită, eliberată de-o parte din rele. Ce zi! Chipul lui Dan Mureşan şi-al bătrânului ivit dintre copaci mi se tot suprapun, dincoace de pleoapele închise. Apa fierbinte îmi urcă până dincolo de şolduri, dincolo de talie, dincolo de sâni, cotropindu-mă centimetru cu centimetru. Dacă îmi las mâinile moi, ele plutesc la suprafaţă. Pot să bat cu falangele apa, pe ritmul clapelo
