Răzmeriţa albaneză de la inceputul anului 1997, cauzată de prăbuşirea unui sistem piramidal de câştiguri (gen Caritasul clujean) ce fusese girat chiar de preşedintele prooccidental Sali Berisha, a căzut ca o pleaşcă pentru diplomaţia românească, angajată intr-o disperată cursă contracronometru pentru a prinde pe ultima sută de metri trenul summitului de la Madrid pentru accederea României in NATO.

In timp ce agenţiile de presă transmiteau imagini violente dintr-o Albanie răsculată, ale cărei instituţii de bază – armată, poliţie, justiţie, prefectura, primării, şcoală – incetaseră să mai existe, Tirana cerea sprijin şi intervenţie internaţională, iar Italia primea mandat din partea OSCE de a constitui şi conduce o forţă militară multinaţională pentru restabilirea ordinii şi asigurarea unor alegeri libere.

In aceste condiţii, Bucureştiul, unde tocmai se produsese alternanţa la putere de la un regim de stânga spre unul de dreapta, s-a grăbit să se afirme nu doar ca un consumator, ci si ca un furnizor de securitate regională, trimiţând in cadrul Operaţiunii Alba un detaşament tactic de infanterie format din 400 de militari inzestraţi cu tehnica militară aferentă şi cu dreptul de a deschide focul exclusiv in scop de autoapărare. Practic aceasta era prima misiune cu un nivel autentic de risc a armatei române in afara graniţelor ţării, după ce in anii precedenţi România se mulţumise cu contribuţii militare internaţionale de tip umanitar (spitale de campanie in Somalia ori Angola) sau de sprijin (genişti in misiunea IFOR din Bosnia).

Aşadar cele nici trei luni de misiune a detaşamentului Sfântu-Gheorghe – format din militari români provenind din batalioanele de căşti albastre din Bucureşti, Craiova şi Iaşi – in sudul Albaniei şi având baza principală in Gjirokaster au cunoscut o puternică incărcătură emoţională, parte datorită excitaţiilor artifici