Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu
de Dan C. Mihăilescu
Editura Humanitas, 2009
Anul 2000 nu a adus cu sine sfârşitul lumii, aşa cum credeau foarte mulţi dintre cei ce citesc „semnele“ cerului, dar, pentru Dan C. Mihăilescu, un personaj literar demn de cele imaginate de Rabelais, mare devorator de literatură epistolară, letroman din juneţe şi până la vârsta la care se declară adversar înverşunat al e-mail-ului, a fost, pur şi simplu, anul „celei mai spectaculoase ţâşniri eminesciene, după revelaţia postumelor“.
Este vorba, bineînţeles, despre scrisorile lui Mihai Eminescu şi ale Veronicăi Micle, deţinute de Christina Zarifopol-Ilias, nepoată de frate a lui Paul Zarifopol, şi publicate la Editura „Polirom“ sub titlul: „Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit“. Apariţia celor 93 de scrisori ale celor doi îndrăgostiţi a şocat lumea culturală românească, acolo unde perplexitatea a putut duce chiar la mefienţă agresivă: scrisorile sunt contrafăcute!
Păstrate în arhiva familiei Zarifopol, ele au fost scoase la lumină de Christina Zarifopol-Ilias, stabilită în SUA. S-au păstrat în arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea. Graziella Grigorcea era nepoata de fiică a Veronicăi Micle şi astfel au fost conservate în arhiva familiei. Scrisorile acoperă intervalul 1879-1883, adică zona de timp creator eminescian numită de Perpessicius „perioada veroniană“ (de la Veronica, fireşte). În 1879 moare soţul Veronicăi, doctorul Ştefan Micle, şi Eminescu, aflat deja în Bucureşti de doi ani, credea că va putea legaliza legătura sa cu tânăra văduvă. Iluziile îi vor fi repede spulberate. Este începutul a ceea ce Maiorescu va consemna în „Jurnal“ ca fiind „greaua epocă Eminescu“, un timp zbuciumat pentru poetul care abandonase studii universitare în Occident şi combătea la „Timpul“, acolo unde anii săi de maturitate socială îşi vor pune amprenta asupra li
