Pe Marin Sorescu l-am cunoscut intr-un vagon de dormit, prin 1982, in trenul care ne aducea pe amandoi de la Belgrad la Bucuresti. Aveam locuri in aceeasi cuseta: eu – sus, el – jos. Din politete, l-am invitat sa-si aleaga oricare dintre cele doua locuri. El mi-a raspuns cu umor:
– Sus nu pot sa dorm, as sta mereu cu teama ca ma misc prin somn si cad. Iar jos, m-ar obseda gandul ca, la greutatea dumneavoastra, s-ar putea prabusi patul, cu dumneavoastra cu tot, peste mine...
Asa se face ca n-am mai dormit niciunul dintre noi, toata noaptea. Poetul a scos din valiza o sticla de whisky si am tot baut, cu o incetineala de amatori, pana dimineata. Am vorbit, bineinteles, despre literatura – despre ce altceva sa vorbim? Dar si despre scriitori – cu o dragoste care se exprima, nu stiu din ce cauza, prin comentarii sarcastice.
Marin Sorescu mi-a explicat, cu toata convingerea, ca el merita Premiul Nobel. La randul meu i-am spus, cu o franchete taioasa (dar care nu l-a facut sa sufere prea mult, fiindca era anesteziat de whisky) ca il consider mai indreptatit sa ia Premiul Nobel pe Nichita Stanescu.
Au trecut anii. A cazut Nicolae Ceausescu, s-a desfiintat cenzura, Marin Sorescu a ajuns ministru al culturii. Din nefericire, facea parte din grupul de scriitori care il sustinea pe fostul activist al PCR, Ion Iliescu. In mod inevitabil, l-am criticat in articolele mele politice. Drept urmare, el nu-mi mai raspundea la salut. Cand ne intalneam in diferite imprejurari, la o receptie, de exemplu, privea parca prin mine, iar daca daca ii intindeam mana, ma lasa cu ea intinsa si imi intorcea spatele.
Intr-o zi, cu putina vreme inainte de moartea lui (cand nimeni nu si-ar fi inchipuit, pentru nimic in lume, ca mai avea doar cateva saptamani de trait), m-am intalnit fata in fata cu el pe Calea Victoriei. Mi-am spus in sine mea: „L-am salutat de atate
