În avionul care venea de la Roma am urmărit un spectacol care pe OTV ar fi rupt audienţa. Încă de la sala de îmbarcare auzeai cel mai pregnant limba română, vorbită amestecat, cu accent italian, glume proaste şi dezacorduri, dar cu un soi de bucurie a întoarcerii acasă pe care românul o trăieşte parcă obligatoriu, "căci nicăieri nu-i mai bine ca acasă". Românii sunt cel mai uşor de recunoscut - ori vorbesc tare, ori se ceartă conjugal, ori se miră cu cele mai vulgare cuvinte la trecerea "ciudaţilor" - manechina cu picioare lungi şi frumoase, homosexualul în pantaloni strâmţi şi cu gesturi de damă etc. Tot românul are cele mai neîncăpătoare valize - toate pocnesc, dau disperate pe dinafară, sunt strangulate de curele şi chingi ca femeile grase de corset.

Românul are mereu pungi de plastic şi aleargă gâfâind, tocmai pentru că mai mereu ratează poarta ori cască prea mult gura prin magazine. Când te aştepţi mai puţin - şi am văzut ieri secvenţa asta! - plasticul cedează şi încep să iasă ca din pălăria magicianului cele mai neaşteptate obiecte - treninguri, tacâmuri, scrumieră, jucărie, oală, parfum şi tenişi, timp în care auzi cel mai mare număr de "ţi-am spus eu" şi de "fir-ar mă-sa a dracului cu terminalu' lor".

Urcăm în avion, după ce-am stat atât de intim la coadă - românii nu au liniştea occidentalului care-şi lasă colegul de coadă să respire şi să se mişte, ci neliniştea unor cozi profesioniste a unor înghesuieli la ceva ce mereu se termina sau trebuia obţinut numai cu efortul de a fi nervos, transpirat şi strivit de alţii (ca la carne, pe vremuri, sau ca la Sfintele Moaşte, azi...)

În avion încerci să dormi sau să citeşti - (l-am luat cu mine pe Dan Lungu - eram curioasă să citesc în franceză un autor român şi să simt dacă se schimbă ceva din aroma universului românesc atunci când e graseiat...). Dar n-am putut să mă lipesc de Tzucu şi ai lui, pe