Aflata, acum un veac si jumatate, la un nivel rudimentar, mimetic, literatura romana s-a scris, ca mai toate literaturile mici, la foc repede, arzand, cum se spune, etapele, dupa o vorba devenita cliseu didactic si nenorocit pretext de mandrie nationala.
Intr-adevar, cu exceptia unor momente de gratie din trecut, datorate exclusiv talentului individual (o mana de cronicari, Cantemir, Budai-Deleanu), incremenirea in asa-numita „traditie", gonflata pana la caricatura, a consemnarilor derizorii de tipul lui „i pac dau stire" (si acelea accesibile numai catorva stiutori de buche) pare sa fi adancit prapastia fata de Occidentul civilizat, dar cu o cultura plina de martiri pentru care s-au aprins ruguri. Noroc ca de aici va fi sarit si in ograda noastra becisnica scanteia salvatoare, aducand cu sine, pe langa ravnita lumina, ambitia arderii de tot si a sincronizarii fulgeratoare, cu intreg cortegiul de reactii contradictorii, complexe si resentimente caracteristice.
Ca atare, daca imitatia sta la baza procesului de formare a civilizatiei romane moderne, avand drept consecinta imediata si aparitia unei literaturi pe masura, trebuie sa ne acceptam statutul acesta subordonat, de popor mic, cu o contributie inevitabil secundara la istoria mare a lumii. O contributie, totusi, de care e pacat sa nu se tina seama. Or, cercetatorii fenomenului romanesc pacatuiesc indeobste prin exces de zel, facand uitata aurita cale de mijloc, a ratiunii sceptice si tolerante, singura capabila sa inteleaga raul si sa-l neutralizeze eficient. Cea mai facila si intotdeauna profitabila optiune, aleasa de marea majoritate, consta in afirmarea nationalismului gaunos, justificat in parte prin sentimentele poate sincere, dar periculoase, indiferent de forma in care se manifesta, de la exhibarea grotesc-xenofoba, intentionat belicoasa, ori de nuanta soft, pasunist-festivista (
