Chiar de la prima vedere poezia Angelei Furtună impune prin belşugul său de asociaţii insolite, prin starea clocotitoare a discursului ce se revarsă peste reperele unui real subordonat, compromis, anihilat. Fantezia creatoare se instituie în locul percepţiilor şi accepţiilor curente, malaxate, înghiţite de vria freneziei expresive în corpul fluid al căreia desluşim doar fragmente, detalii, aluzii ale lumii dispărute în dinamica demoniei ce re-crează. Avem a face cu melodia sofisticată a unui "cîntec închinat nici unor ţărmuri", cum spune Saint-John Perse, cu fulgurantele ipoteze ale unor spaţii şi timpuri înscrise într-un infinit amorf. Poeta culege sclipirile acestuia, înzestrîndu-le cu timbrul liric, încercînd a le aduna în mici agregări somptuoase, cînd melancolice, cînd revendicative: "un fel de slăbire a miezului / cînd gemenii se învelesc cu timpul dinaintea timpului / cînd Ierusalimul iese din mine / din fum / din nimic / cum un pelerin care doarme urcînd / în timp ce paşii îl duc peste munte / miezul meu se usucă de gemenii mei / şi gemenii mei ronţăie miezul meu / doi şobolani în acelaşi miez cu două jumătăţi / din două cătuşe / (Ťam început să uit cum se pronunţă acel cuvînt / care germinează numai în mintea mea / cît de mult aş fi vrut să-l nasc eu / dar cuvîntul nu a vrut să se nască din mine / să se numească din mine / din miezul meu cu gemeni să se numească / unmachtung nebunie bună / şi să se boteze în sintaxa nebuniei bune / cuvîntul mi-a poruncit să tac să scriu să visez / şi să mă usuc / iar eu am tăcut am scris am visat şi am gustat memoria uscată a şobolanilor / cuvîntul m-a ales pe mine / nu eu pe el / căci bronzul naşte clopotul / nu argintulť)" (iar eu am tăcut am scris am gustat memoria şobolanilor). Uneori e mimată reflecţia sau e pus în scenă un sarcasm aproape benevolent prin impregnarea sa cu umorile emoţiei intime: "secretul e să fi