Cu mine hâţânându-se molcom, bătrâna nu-şi uita trebile. Dimpotrivă, cârpea buleandre, îndruga lână, cosea etamină ori deşira vechituri împletite. Uneori, arar ce-i drept!, moţăia, făcând să îngeneze "balansoarul" încropit din candoarea noduroasă a ţărăncii din Câmpia Română.
Oprit din reverie, silabiseam mustrător, şi mişcarea aceea adormitoare se urnea din nou. Alteori, îmi aşezam capul în adâncitura veştmântului ponosit şi şedeam respirând pe furiş, învăluit în cea mai curată iubire. Mama mamei mele mă mângâia cu palma aspră pe spate, pe pielea abia văzută de lumină, şi iarăşi mă jucam cu închipuirile niciodată obosite. Adesea aţipeam, toropit de dragostea revărsată prin buricele degetelor de bunică.
De unde vin eu? Din poala bunicii, mă grăbesc să răspund pe nerăsuflate. Lumea mea a început acolo, în culcuşul pe care ma-marea mi-l aranjase dintotdeauna, primitoare şi senină. Dezlegătorii cutelor sufletului omenesc au stabilit că decisivă e privirea mamei în zilele dintâi ale vieţuirii fătului, nimic altceva. N-am de gând să-i contrazic, nu sunt pregătit pentru o asemenea polemică. Însă le cam dau dreptate, fiindcă fiinţa noastră atât de complicată n-are cum să nu preia fluxul pornit din ochii lăuzei, fericirea ori nefericirea din irisurile sale. Aşadar, înainte de a le cunoaşte prin propriile simţuri, bucuria şi tristeţea ne sunt transmise dindărătul pleoapelor materne, şi nu din sfârcurile mamare încărcate cu lichidul miraculos. O vreme numai, vremea colicilor!, întârziem la sânul mămucii, primul rai de după cel intrauterin. Iar raiul ăsta postnatal miroase a lapte şi-a carne de femeie, a năduşeală proaspătă şi-a scutece jilave. Dintr-odată ne trezim alungaţi, şi-aşa, înlăcrimaţi şi miraţi, ne pomenim în poala bunicii, raiul din urmă al blestematei efemerităţi pământene. Un rai mai statornic, cu oarecare dăinuire în timp. O ti
