Destinatari: caragialofilii şi, dacă or exista, caragialofobii

Dragi cititori de Caragiale,

Nu mă satur să descopăr firea şi soarta literară paradoxală a lui Caragiale. E interesant că, adesea, pariază pe el tocmai cei care sunt în dezacord de adâncime cu ideile şi cu felul lui de a fi. Să dau un exemplu: îl laudă de multe ori oamenii care sunt entuziasmaţi de experimente şi de noutate şi cărora orice privire spre trecut li se pare suspectă de un conservatorism înţepenit. Eminescu e adesea acuzat de aşa ceva, niciodată Caragiale. De aceea m-am gândit să privesc mai îndeaproape relaţia lui Caragiale cu un curent poetic nou şi "ciudat" în epoca lui şi de care era de bonton, în preajma lui 1900, să râzi: simbolismul. Ba mai mult, să cercetez relaţia lui Caragiale cu poezia. Lucrul poate să pară nelalocul lui, dat fiind că în literatura română nu avem un scriitor mai clar legat de proză decât el. Şi totuşi, cred că se pot afla o mulţime de noutăţi despre prozator, cercetând lucrurile dinspre poezia lui şi a epocii lui. După moartea lui Caragiale, dar înainte de monumentala ediţie datorată lui Zarifopol şi continuată de Şerban Cioculescu, pe piaţă apărea, la Editura Viaţa Românească, un volum de Versuri semnat... Caragiale. Autorul ediţiei e Barbu Lăzăreanu - un literat mărunt, socialist, care a debutat cu versuri în anul Momentelor, 1901, la Zeflemeaua. Adnotările din ediţia lui trebuie luate cu distanţă, întrucât omul era militant şi nu se sfia să ajusteze realitatea literară: a ajuns, în 1949, să găsească neapărat surse ruseşti în basmele lui Creangă, nu mai e nevoie să spun de ce. Acesta e singurul volum de poezie semnat Caragiale şi nu sunt deloc sigură că autorului i-ar fi plăcut să ştie că, la 10 ani după moartea lui, va fi prezent în librării cu o carte numai şi numai de versuri, fie ele şi parodice, satirice, plus nişte epigr