Tine de o nefastă superstiţie culturală ca, din creaţiile ce alcătuiesc edificiul unei literaturi, posteritatea să dea atenţie doar pieselor reuşite, sub motiv că numai capodoperele merită să fie citite. Ca şi cum restul producţiilor, mai mult sau mai puţin izbutite, ar alcătui un fel de material dubios şi sterp, ce trebuie aruncat la groapa de gunoi a culturii. O asemenea optică se sprijină pe credinţa că, sub unghiul educaţiei critice, doar operele izbutite ne pot fi de folos. Cum s-ar spune, ca să înveţi să scrii se cere să priveşti la vîrfurile unei literaturi şi nu la eşecurile ei, ceea ce e totuna cu a spune că doar reuşitele pot avea rol de modele benigne. În schimb, malformaţiile şi stîlciturile literare, tocmai fiindcă ar putea încuraja obiceiuri dăunătoare, trebuie date uitării.
Pierre Bayard - profesor de literatură franceză la Universitatea Paris VIII - are altă părere: putem învăţa mai mult din rebuturile unei literaturi decît din izbînzile ei, iar cînd aceste rebuturi poartă semnătura unor nume celebre, studierea lor e cu atît mai aducătoare de cîştiguri. În fond, e vorba de o metodă clasică: să înveţi din greşelile altora străduindu-te să nu le repeţi la rîndul tău. În cazul cărţii Cum se ameliorează operele ratate?, titlurile aşezate sub lupa judecăţii critice sunt în număr de 13: patru romane (Mai tare ca moartea de Maupassant, Jean Santeuil de Proust, Fericirea nebună de Giono şi L' Amour de Marguerite Duras), trei poeme (L' Olive de du Bellay, Dieu de Victor Hugo şi Moulin premier de René Chair), trei epopei (La Franciade de Ronsard, La Henriade de Voltaire şi Les Martyrs de Chateaubriand), două piese de teatru (Dom Garcie de Navarre de Moliére şi Héraclius de Corneille) şi o scriere cu caracter autobiografic, Dialogurile lui Rousseau.
Se vede bine că autorii sunt aleşi din crema protipendadei literare franceze, un m
