În 1930, cu Joc secund, Ion Barbu căftănea nadirul. După cinci ani, un ermetic mai modest, Virgil Huzum, publică la Luceafărul, cu ilustraţiile lui Al. Phoebus, Zenit, un volum de versuri. Debutase cu parodii (Ŕ la maničre de..., 1926), ca să treacă, în timp, la rostiri cvasi-psaltice, pătrunse de un duh al economiei de cuvinte. Douăsprezece la număr, cîte zodiile, sînt aceste poeme minimale, închipuind abia un contur pe cerul mîzgălit cu petarde al deceniului patru. Unele sînt încercări fără pretenţii mari, mizînd pe sonoritatea unor rime: "Visul/ În iederi,/ În stele,/ În ferige grele,/ A'nflorit/ Şi-un pas de înger/ L-a strivit." (Spic). Altele, dimpotrivă, trag oarece profit din anecdotă, fie ea cu biblice ecouri: "Strălucitor în moarte, sub fibre iată-un os/ Din care se'ntregeşte acest schelet de om,/ Îndepărtat din ceruri - îl leagă tot mai jos/ Păcatul îndărătnic şi vipera din pom!" (Îngerul, în Ritual, o cvintă de strofe cu titluri separate). Zenitul, aşadar, e punctul imposibilei întoarceri. În fine, în cîteva poezii, care se aleg de restul, Virgil Huzum găseşte un culoar spre ceea ce, fără să mai fie - veche obişnuinţă! - ecoul nimănui, vocea lui are de zis: "În ceasul târziu acelaş gând!/ Mi-ai întins mâna şi n'am înţeles:/ Ai venit să Te văd ori să te petrec plângând?/ (Aştept inelul în el să Te leg)./ În aburi de lacrimi şi'n ude lumini străvezii,/ Prin florile svelte, în ceasuri târzii,/ În nufărul serii, întinzi fire de borangic/ Spre genele mele şi stingi lumina din vis;/ În lacrimi mai arde ultimul pic,/ În sfeşnicul zilei închis." (Ora sfântă). O tristeţe nehotărîtă, ca o rătăcire la întîmplare a privirii pe cer, în aceste versuri de căutare. A ce, a cui? Bănuim doar, fără să ştim spune.

Probabil că, la mijlocul acestui drum pe bolţi, Zodie e bucata cea mai reprezentativă pentru un stil care trage mai degrabă spre versul lung, bo