Una din cărţile marelui disident şi intelectual Adam Michnik se numeşte Istoria onoarei în Polonia. Un titlu pe care l-am găsit întotdeauna fascinant, intrigant şi - ca român - umilitor. Ştim cu toţii că noi, românii, avem toate calităţile posibile. Ştim că suntem buni, generoşi, inventivi, plini de umor, viteji, harnici. Că învăţăm uşor limbi străine, că ne adaptăm oricărui mediu, că avem un spirit al improvizaţiei unic. Şi multe, multe altele. La capitolul onoare, însă, oricât m-aş strădui, nu prea găsesc exemple şi contexte. Aş spune, mai degrabă, că de fiecare dată când am avut de ales între onoare şi dezonoare nu am ezitat să optăm pentru a doua. Ceea ce, în istoria modernă, ne-a atras în multe împrejurări renumele de ţară şi oameni nesiguri.

Marele nostru defect constă în incapacitatea de a duce până la capăt un proiect. Nu există consens asupra nici unui set de valori şi, din acest motiv, avansăm în enervante, derutante zig-zag-uri, dintr-o hârtoapă în alta. Rare au fost momentele istorice în care să fi luat cu maturitate decizii favorabile. Aş spune mai degrabă că am fost extrem de norocoşi, că sintagma lui Gheorghe I. Brătianu aplicată naşterii poporului român - "o enigmă şi un miracol" - se potriveşte aproape tuturor momentelor de răscruce din istoria noastră. N-am înfruntat aproape niciodată frontal pericolul, ci am preferat complicate strategii de învăluire, atrageri în capcane sau sănătoase abandonări ale câmpului de luptă.

Ne-am pliat pe evenimente şi arareori am avut îndrăzneala să le creăm. Ne-am asumat soarta oricărei populaţii aflate în bătaia marilor tulburări istorice pe care nu le putea influenţa în nici un fel. Uşurinţa noastră de a accepta noul, de a-l asimila, îşi are, fără îndoială, originea în faptul obiectiv că n-aveam nici o şansă de a ieşi triumfători din confruntare. Armatele popoarelor războinice ne-au făc