Ce face, sub raport structural, diferenţa între cele nouă povestiri din Mentaliştii lui Florin Manolescu? Toate sunt mai mult sau mai puţin incredibile, aşa cum erau şi acelea, publicate în 2002, în volumul Misterul camerei închise. Multe din ele se pot asocia în baza unor analogii sugestive, alcătuind, în felul acesta, veritabile microromane cu final absent. De pildă, Revanşa şi Saliera aparţin, prin atmosferă şi protagonişti, aceleiaşi familii de proze scurte cu pretext detectivistic, dar cu rezolvare homeopatică. Tot aşa cum şirul format din secvenţele O poveste de Crăciun, Un scandal la Bucureşti, Serendipity şi Ultima poveste pune în scenă un foarte simpatic cuplu de cursă lungă dar de verosimilitate redusă. (Celor doi le revine sarcina de a purta singurele discuţii cu adevărat analitice ale cărţii. N-are, deci, nici o importanţă că numai unul din interlocutori e om ca toţi oamenii, celălalt, deghizat sub numele parlant de Haralambie Motaş, fiind o perspicace felină domestică.) Nici măcar insolita povestire care dă titlul volumului nu rămâne desperecheată, ea vărsându-se, prin arborescenţe genealogice, mai încolo, în Harta caporalului Maximilian Scurtu.

Reiau, aşadar, întrebarea iniţială şi îi adaug, en passant, răspunsul. Unde, în structura acestor povestiri, apar faliile care justifică fragmentarea suplimentară a celor câtorva insule narative? Ce anume face, între un contur şi replica acestuia, diferenţa? Gradul diferit de ficţionalizare. Cunoscându-l pe Florin Manolescu drept un specialist în jocurile cu mai multe strategii, problema nu riscă să cadă în gol. Mentaliştii se pretează, aşadar, de minune unor asemenea investigaţii de amănunt. Iulia Popovici semnalează bine, pe coperta a patra a cărţii, o încredere, destul de rară proza care se scrie astăzi, în forţa incantatorie a textului. Aş merge un pic mai departe de atât, căci există, în op