Bibliografia pascaliană e un fluviu care-şi sapă albia în absenţa modernă a divinităţii. Aproape ignorat pe timpul vieţii, cînd faima sa nu depăşeşte cercul savanţilor de Curte, Pascal beneficiază în schimb de o posteritate obsedantă, căci imparabilă. Opera editată rezultă din vastul bricolaj postum aplicat manuscriselor, amintind metafora babilonică a şantierului neterminat. Permanenta "cusătură" a textelor corespunde cumva Memorialului cusut de Pascal în propria manta şi pe care un servitor, scotocind hainele stăpînului mort, ni l-a predat ca relicvă...

Fiu al acelui veac XVII " semi-uitat, semi-necunoscut şi complet ecranat de următoarele " Pascal reprezintă mai mult decît întîlnirea scolasticii cu barocul şi a pietismului cu geometria. În formidabila sa inteligenţă transpare ultima expresie a supranaturalului. Ne putem chiar întreba de ce nu l-a canonizat Biserica romană pe autorul Cugetărilor? S-a temut ea de spiritul sectar al jansenismului? Dacă rezerva Curiei faţă de metafizica fabricată la Port-Royal putea fi justificată în era dogmatică a Contra-Reformei, sau în secolul al XIX-lea, cînd catolicismul reacţionar combate spiritul laicizant al Revoluţiei, e straniu că Pascal şi-a păstrat condiţia de "sfînt clandestin" şi după Conciliul II Vatican, sub impulsul căruia Biserica romană se pune de acord cu filozofia profană, recuperează, se deschide spre lume... Cu un singur amendament: sfinţenia nu e universală, ci doar ortodoxă, indiferent de locul şi modul în care aceasta din urmă e definită. "Geniul sfinţeniei", evocat de cutare teolog rus, e deci cu totul altceva decît sfinţenia Geniului. Oare degeaba să fi mărturisit Simone Weil că două cuvinte " anathema sit! " au forţat-o să nu accepte botezul?

Deşi numeroşi exegeţi i-au sistematizat a posteriori gîndirea, Pascal rămîne o fiinţă secretă, dornică să descurajeze atentatul biografic. Încă din