Nu e nimic mai bun pentru o carte de istorie hazlie decît un imperiu în ultimele lui zile. Caligula şi-a promovat calul, Hitler s-a însurat, General Motors a lansat prototipul maşinii electrice, iar Nicolae Ceauşescu s-a dus în vizită în Iran, să strîngă relaţiile. Pe ultima sută de metri a Uniunii Europene, se întîmplă la fel: dinspre sateliţii mici, îndepărtaţi şi ciudaţi, se reped spre centru tot felul de personaje, pe lîngă care calul ajuns senator nici nu mai pare aşa incompetent. Şi nici cu mult mai comunicativ.
Nu ne mai întrebăm cum de-am ajuns aici, că e clar. Problema e ce să facem ca să nu fim judecaţi după aşa panarame. Aici, veştile sînt mai degrabă bune.
Prima: cel mai bun aliat al nostru e ignoranţa lor. Un prost care nu ştie limbi străine nu e nici pe departe aşa periculos ca unul care a învăţat. Prostul care dă din mîini are, pînă la urmă, un repertoriu limitat. Iar în privinţa asta, Becali e europarlamentarul perfect: n-are să apuce să ne facă de rîs pentru că nu poate să spună nici o tîmpenie în altă limbă decît română, iar tîmpeniile din română sînt, cu voia lui Caragiale şi Eminescu, intraductibile.
Al doilea: oamenii ăştia n-au timp de Parlament. Cei mai ciudaţi dintre cei proaspăt aleşi sînt ca duhul din cartea Doinei Ruşti (Zogru, pentru cine n-a citit): îşi pierd vlaga cînd trec Dunărea sau munţii. De-aia preferă să piardă vremea pe aici, decît să cîştige 200 de euro pe zi la Bruxelles. Ăia oricum sînt bani de benzină pentru Gigi.
Al treilea: politica nu mai e ce-a fost nici pe la alţii. Sînt ţări care trimit exponate la fel de bune pentru Casa Ororilor, departamentul Idei Trăsnite. L-aţi văzut pe naţionalistul olandez care voia să taie banii pentru România? Aşa l-au ales, fără să se gîndească la viitorul boicot al florăreselor din Piaţa Amzei (apropo, în mod abuziv închisă de curînd)! În fine, un mare avantaj al
