Prietenul meu Dave Brinks m-a sunat la o oră imposibilă, ca de obicei, să-mi comunice febril că a descoperit un articol scris de Walt Whitman pe cînd a trăit şi lucrat în New Orleans după Războiul Civil, în care poetul îşi declara înaripat iubirea pentru o femeie căsătorită întîlnită la un bal în jurul Carnavalului. Apoi, Whitman a avut o relaţie scurtă cu muza eseului, iar rezultatul a fost un fiu. Dave a înţesat răbdător o serie de note autobiografice şi biografice din care reiese că Whitman a vizitat des oraşul să-şi vadă o "rudă", un tînăr care, pentru Dave, nu putea decît să fie odrasla poetului, din care deducem că un descendent al tatălui poeziei americane şi a lui "counter-culture" trăieşte azi în New Orleans, iar Dave n-ar fi deloc surprins dacă nu-i o cunoştinţă comună. Pauză. De aici, eu sînt cel aşteptat să prind firul şi să deduc simplu că descendentul lui Whitman e... Dave Brinks.

În asta nu-i nimic fantastic... decît faptul că-i adevărat. Dave Brinks, dacă n-aţi ghicit, e poet, proprietar al barului "The Gold Mine Saloon" în Cartierul Francez, unde au loc serate săptămînale de poezie, serate care în momentul actual produc şi au produs cei mai iluştri poeţi ai culturii de rezistenţă neoficiale din America şi... chiar din România. În aprilie 2009 am citit la "Gold Mine" cu Ruxandra Cesereanu din poemul nostru scris în colaborare, "Submarinul Iertat". Poeţi din Nigeria, Franţa, Mexic, America de Sud trec prin "Gold Mine", şi de aici pornesc şi festivităţi şi festivaluri de tot felul, inclusiv un "Festival Sheherezada" în curs de conspirare între Dave Brinks şi Ruxandra Cesereanu. O listă a activităţilor ar fi superfluă, e suficient de spus că "The Gold Mine" e situat în buricul oraşului şi e buricul poeziei americane contemporane. Nu am pus "rezistenţă" şi "neoficiale" între ghilimele, fiindcă poezia americană este de facto o "subculture", o "c