Iranienii merg pe 12 iunie la urne să îşi aleagă preşedintele pentru următorii 4 ani. Este o alegere care poate influenţa doar în mică măsură politica internă, la capitolul libertăţi sociale. Politica externă e decisă de liderul spiritual suprem Ali Khamenei, iar cea internă este ghidată de norme care sînt de cele mai multe ori dincolo de puterea de influenţă a preşedintelui, care este mai degrabă un administrator, un fel de premier, şi poate interveni relativ puţin. Oricum, accentul în campania electorală a fost pe economie şi politica externă, şi mai puţin pe libertatea de expresie ori drepturile femeilor, ca în alţi ani. Doar candidaţii reformişti au promis libertăţi mai mari şi funcţii publice mai multe pentru femei, ca să atragă intelectualii şi tineretul la urne. Indiferent de rezultatul alegerilor, iranienii au găsit şi vor găsi mereu metode să se strecoare printre regulile republicii islamice, mai ales tinerii sub 35 de ani care reprezintă aproape 70% din populaţia Iranului. Aşa cum îmi spunea un prieten iranian, "aici totul ţine de interpretare", în buna tradiţie şiită, nu doar din punct de vedere religios. "Only in Iran" " îmi spune amicul, parafrazînd o expresie dintr-un film american.
Ia-mi, Doamne, kilogramele!
Iranul e ţara paradoxurilor. Tinere rujate, cu poşete Prada, şaluri franţuzeşti aruncate lejer pe cap ca să se vadă părul, şi cu ochelari de soare Dior, pot fi văzute alături de femeile tradiţionaliste, acoperite din cap pînă în picioare în chador negru, la altarele sfinţilor şiiţi. Aşa cum românii ortodocşi merg în pelerinaj la icoane făcătoare de minuni ori la izvoare miraculos vindecătoare, aşa merg şi iranienii la altarele imamilor ori ale unor ayatollahi sau mullahi consideraţi sfinţi. Femeile îşi scriu pe bucăţele de hîrtie dorinţele, pentru ce se roagă " aşa cum facem noi cu acatistele. Pe lîngă clasicele cereri de sănătate
