O vizită în Insula Mare a Brăilei echivalează cu o întoarcere în timp. Tot ce vezi, tot ce auzi, tot ce simţi te frapează. Şi asta încă de la primii kilometri parcurşi. Pentru că Insula pare neprietenoasă încă de la primul contact. Pentru că în Insulă libertatea de mişcare e relativă, oricine intră sau iese de pe bac este atent urmărit de oamenii de la pază, pentru ca nu cumva să se fure de la arendaş.

Atitudine care te duce imediat cu gândul la obiceiul de acum 100 de ani, când ţăranii culegeau struguri cu botniţe, pentru ca nu cumva să-l sărăcească pe boier mâncând zemoasele boabe. Şi oamenii din Insula Mare acceptă senini regulile impuse de Tărâţă, trăind în secolul XXI aproape ca într-o închisoare. Oricum, pustietatea, praful, pietrele drumului şi păsările de tot felul îţi arată că ai păşit pe un alt tărâm, în care timpul curge mai încet, în care viaţa are alte reguli. Satele şi oamenii par încremeniţi în vremea lor, iar copiii îşi urmează senini şi inconştienţi destinul. În sate, deşi casele oamenilor îşi ţipă sărăcia, şcolile arată bine. Sunt moderne, au geamuri termopan, iar elevii au la dispoziţie material didactic. Dar nimic din toate acestea nu-i atrage. În sufletul lor nu dau doi bani pe ce au în şcoală, pe ce zic străinii ce vin un an sau doi să le predea, pentru ca apoi să fugă mâncând pământul. Sufletele lor au întors deja spatele lumii de dincolo de Dunăre, pe care nu o ştiu, deci nu o înţeleg. Când încerci să le spui că e bine pentru ei să înveţe, chicotesc gândindu-se că pentru a sta la coada vacii au pierdut deja cam mult timp pe la şcoală. Şi, din ignoranţă, preferă să se limiteze doar la lumea pe care o cunosc. Profesorii, singurii care ar avea un cuvânt de spus, nu vor sau nu pot să o facă. Străini de aceste meleaguri, nu înţeleg regulile jocului şi nu găsesc portiţa prin care să se strecoare în lumea lor. Se văd depăşiţi şi nu fac nici cel