Am trecut şi de săptămâna post-euroalegeri. A dat Dumnezeu! Am asistat şi la un moment istoric - predarea mandatelor noilor europarlamentari, dar şi la un scurt episod al circului politic. Unul din care nu avea cum să lipsească preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor. Din fericire sau din păcate. 

Alegerile de săptămâna trecută ne-au arătat cât de mult ne va costa faptul că n-am avut bunul simţ ori preocuparea sau, pur şi simplu, timpul necesar pentru a vota în cunoştinţă de cauză şi cu responsabilitate maximă pe cei care vor lupta în următorii cinci ani pentru interesele ţării. Dacă pentru jumătate din noii parlamentari n-am dubii că vor face treabă bună în PE, pentru cealaltă jumătate am mari semne de întrebare în privinţa competenţelor intelectuale.

Însă aspectul pe care l-am savurat din plin a fost cel legat de replicile peremistului Corneliu Vadim Tudor, care nu a putut nici măcar într-un moment fastuos precum cel de predare a mandatelor de europarlamentari să-şi scoată la iveală o altă latură a sa. Să o găsească undeva, să o inventeze. Ca să evite aprecierile ulterioare. Însă n-avea cum să tacă Vadim. Se afla exact în mediul în care inspiraţia îl lovise peste cotele normale, fiind înconjurat de cele mai „dragi" personaje alături. Şi juram că poate măcar de data asta nu pierd pariul. Credeam că măcar de data asta se va purta cum se cuvine şi va lăsa deoparte răutăţile. Ei bine, n-a fost nici pe departe aşa. A reuşit el să deschidă jurnalele în urmă cu două zile?! I-a ieşit şi scenariul ăsta. Amuzament, amuzament, dar până la o limită.

După ce însuşi preşedintele Traian Băsescu l-a apostrofat, „ameninţându-l" cu evacuarea din sală pentru că întrerupea discursul, a urmat apoi schimbul de replici de la momentul toast-ului. „Nu a ciocnit cu mine pentru că nu bea şampanie, el bea să se dreagă, aşa că bea whisky. Deci eu i-am zis aşa: Domnule, nu crez