Un adolescent întunecat, sora lui grăsuţă şi mama făr’de soţ mănîncă, tăcuţi, seară de seară, un fel incert, amestecat, cu sos. Vorbesc între ei minim, lucruri de strictă utilitate. Mama este doar formal interesată de problemele copiilor. Scena în care fetiţa familiei îşi mîngîie interminabil iepurele, în căutarea unei fărîme de afecţiune, este relevantă. La fel şi cea în care fratele străbate în lung şi-n lat bazinul de înot, fără să poată interacţiona cu vreunul dintre colegi. Atunci cînd o face, recurge direct la infracţiuni: îi spionează, apoi îi şantajează pe aceştia şi e gata să devină criminal.

Toate acestea se întîmplă într-un film: Prima zi de iarnă, în regia lui Mirko Locatelli (Italia, 2008), prezentat la Festivalul Internaţional de Film Transilvania de anul acesta. Senzaţia cu care ieşi din sală e... o lipsă totală de speranţă. O golire emoţională mai gravă decît o trăire dramatică, de tipul plîns în hohote la moartea unui personaj " pe care o trăim la filmele alb-negru, vizibil polarizate. De acelaşi vid afectiv pare să sufere şi personajul din Anchetatorul, în regia lui Attila Gigor (Ungaria, 2008, în cadrul aceluiaşi festival). Cosmetician de... cadavre, lucrător la morgă, Tibor Malkav apare drept incapabil de sentimente şi contacte umane. Singura persoană ce contează pentru el e mama lui, care l-a crescut singură şi e bolnavă de cancer. Pentru ea, printr-o logică inversă dusă la extrem, e în stare să facă orice. Chiar să ucidă. Ceea ce şi face, într-un ciudat amestec de sînge rece şi spirit justiţar. Din această excentrică formulă, dincolo de clasicele reguli maniheiste, Tibor îşi (re)găseşte (şi omoară, în acelaşi timp) restul familiei (cea din partea tatălui), identitatea şi afectivitatea.

Nici în filmele româneşti " scurt sau lungmetraje " prezente în festival, nu veţi întîlni familia fericită. Chiar în Cea mai fericită fată din lu