7 iunie 2009. Un electorat de aproape patru sute de milioane de oameni din 27 de state votează pentru 785 de locuri în Parlamentul European, singura instituţie supranaţională ai cărei membri sînt aleşi prin vot universal direct. Momentul este marcat de cel puţin două dimensiuni speciale: temerile privind un absenteism masiv şi, pe cale de consecinţă, o delegitimare a instituţiei, respectiv a întregii construcţii europene; aşteptările şi emoţiile legate de eventuala adoptare, cît mai curînd, a Tratatului de la Lisabona, substitutul pentru eşuata Constituţie Europeană.
În România, prezenţa la urne a confirmat previziunile pesimiste. Nici n-avea cum să fie altfel, cîtă vreme, în timpul campaniei electorale, nu s-au pus aproape niciodată singurele două întrebări ale căror răspunsuri ar fi putut interesa electoratul: a. la ce foloseşte să ai parlamentari europeni?; b. de ce ar fi mai bun, ca parlamentar european, candidatul X faţă de candidatul Y şi de ce ne-ar reprezenta mai bine partidul Z faţă de partidul W?
Cum-necum, a trecut. Desigur, fiecare a interpretat diferit rezultatele. Adaug şi eu un foarte scurt comentariu: profitînd de absenteism, UDMR a obţinut un scor mult peste procentul maghiarilor din România, PRM aproape şi-a dublat scorul de la alegerile interne, iar independenta Elena Băsescu n-a avut probleme în a obţine un loc în PE. În toate cele trei cazuri a contat disciplina electoratului propriu. Cît despre mult amintita "majoritate tăcută" care, prin neprezentare la urne, "a sancţionat întreaga clasă politică" " să fie sănătoasă! Peste cîţiva ani am putea avea un partid neonazist care să prindă Parlamentul din cauză că majoritatea tăcută e ocupată cu sancţiuni colective.
Mi s-a părut interesantă " ca şi altă dată " "fotografia" primei pagini a ziarelor centrale de a doua zi, 8 iunie.
● Cotidianul: "România pleacă cu circul la Br
