„Rădăcina învăţăturei întâi este amară ca fierea, iar în urmă e dulce ca mierea“ era una dintre puţinele pilde pe care învăţăceii le dobândeau de la dascălul lor. Nu aveau caiete pentru a scrie, nici pixuri sau stilouri sofisticate, ci doar o „panachidă“ cioplită de părinţi de forma unei lopeţi de lemn, pe care copilul o ţinea de coadă şi scria pe ea cu un cui sau cu o bucată de geam.

Craiova anilor 1830 nu aducea nimic cu o lume mirifică plină de frumuseţi. „Muscalii ocupaseră ţara şi Craiova era măcinată de ciumă... sau holeră“. Nu erau şcoli naţionale, ci dascăli, după cum reiese dintr-un număr al Arhivelor Olteniei. Erau acei oameni „cari voiau şi erau ceva mai pricepuţi şi scriau mai bine... se făceau «dascăl de sine»... Cereau la Epitropi o odaie mai mare, unde să poată face lăviţi, bătea pari în pământ pe lângă zid, puind deasupra lor blane şi făcea lăviţi, iar dascălul cerea un scaun“. Se învăţa întâi pe slovă, se citea silabisit, pentru ca mai apoi învăţăceii să „înveţe pe nevăzute“.

Prima zi la şcoală

Era o lume fascinantă care i se dezvăluia învăţăcelului. Dascălul scria pe foiţe făcute „din mai multe coale de hârtie cusute pe mijloc şi cu o meşină făcută dintr-un carâmb de cismă sau din altceva vechi. Dascălu făcea la început o cruce, apoi îţi spunea pentru prima oară şi arăta cu un surcel (care mai târziu s-a numit condei de lemn) şi zicea: «cruce ajută» şi şcolarul îi urma“. Şi uite aşa se învăţa tot alfabetul slavon, spre încântarea dascălilor şi a părinţilor, bucuroşi că ştiu copiii carte. Cumpărau pentru luminarea minţii copilului Psaltirea, anunţând în dreapta şi-n stânga că, „în luna cutare, bagă băiatul la Psaltire“. Obiceiul acelei lumi presupunea un întreg proces, după cum se precizează în Arhivele Olteniei în numărul 10, din martie-iunie 1931. „Atunci pregătea dascălu pe copil, ca să înveţe lecţia de la î