Au trecut aproape doi ani de când noi, "juniorii", am decis că e timpul să spunem liber ce gândim, ce nu ni se pare corect ori ce apreciem. Acest joc a fost una dintre cele mai serioase invitaţii de a renunţa la indiferenţă şi am reuşit să implicăm activ unii tineri la un dialog deschis despre noi, despre ce avem nevoie, despre ce ne afectează direct. E simplu să te observi pe tine însuţi sau pe ceilalţi, dar e mult mai dificil să-i faci pe ceilalţi să înţeleagă că tăcerea nu e întotdeauna cel mai bun răspuns, că aprobarea nu e întotdeauna cea mai bună soluţie sau că indiferenţa e greşeala cu cele mai grave consecinţe. A încerca să spui ceva, adolescent fiind, a adus la început priviri ciudate, ca mai apoi simplele lucruri pe care le-am spus să pună semne de întrebare. În fiecare sâmbătă am demonstrat că ne interesează ce se întâmplă în jurul nostru şi că suntem dispuşi s-o spunem aşa, simplu, în felul nostru.

Am învăţat să vorbim cu tineri despre tineri, să aducem în prim plan adevăratele probleme sau doar să evidenţiem lucrurile care au nevoie de susţinere din partea noastră. Privind în urmă, tind să cred că efectele Junior sunt din ce în ce mai evidente. Oamenii ne văd, poate ne citesc, ne critică sau pur şi simplu sunt curioşi. Nu cred că aş găsi o cale mai bună de a comunica cu ceilalţi, de a-mi asuma greşelile şi de a recunoaşte sincer că eu cred în ceea ce spun şi sunt convinsă că nu o spun în zadar.

Am şansa de a mă exprima liber, direct. Nu mulţi ne dau şansa să vorbim, nu oricine ne permite să spunem ceea ce credem. E un mod potrivit de a spune că pot gândi şi singură, că pot trage o concluzie fără să fiu un xerox infantil, pot să spun că nu sunt de acord cu cel ce pretinde că are mereu dreptate, pot să mă opun efectului de turmă, pot să vorbesc în numele meu acceptându-mi statutul. Pot face multe. În fond, a-ţi face public punctul de vedere