20.01. Cinematograful „Patria“. Ultimii veniţi se grăbesc să-şi arate biletul la intrare. Cu un zâmbet de victorie agăţat în colţul gurii - îl au, l-au cumpărat! - intră în sală şi-şi caută loc. Găsesc pe ales. Nu s-au înghesuit mulţi să vină. Poate din pricina preţului. Sau, poate, pentru că, aşa cum a spus chiar artistul, românii au pierdut de mult obiceiul de a mai da bani - mulţi ori puţini - pe bilete.

Nimic spectaculos pe scena de scânduri. Ecran alb în spate, fără vreo orgă de lumini sau proiecţii de imagini sclipitoare. Două lămpi simple, de-o parte şi de alta a scaunului aşezat în centru, chitara rezemată de el. Şi fără nici o introducere impresionantă, fără fiţe şi aplauze dictate din primul rând, Chilian coboară printre scaune, ca oricare alt spectator.

Să reînviem tradiţia biletului în România şi să mai uităm de spectacolele electorale, ieftine atât la propriu, cât şi la figurat, explică artistul, în cuvântul de început, inedita locaţie de concert. Să reînviem şi reţeta uitată de mai bine de 30 de ani, aceea a omului cu chitara şi atât. Fără balerine deşănţate, fără animatoare vulgare, fără artificii de proastă calitate. Şi să începem, evident, cu imnul naţional... Uşor surprinşi, dar parcă mişcaţi de solmnitatea momentului, respectuoşi şi gravi, spectatorii se ridică în picioare. Chitara lui Chilian zguduie liniştea: „Nu vreau să mă duc la muuncăăă/, Vreau să fiu patron/, Să pun fraierii la muncă/ Şi să dorm...“.

Auditoriul se relaxează - umorul lui Chilian le merge la inimă. „Chiar nu-mi place imnul ăla cu moroiul“, se justifică el luând o mină serioasă, în vreme ce sala chicoteşte înveselită. Câteva aluzii politice, alte râsete, concertul continuă. O poveste de dragoste şi o vecină de sus cu ochi albaştri. A patra poruncă: „Aminteşte-ţi de Ziua Domnului şi nu munci!“. „Luni, o zi ciudată, Marţi, neterminată/ Şi vine miercuri, / Ea n-ar