● JCVD (Franţa-Belgia, 2008), de Mabrouk El Mechri.
În JCVD, un star al filmelor cu arte marţiale de serie B, pe nume Jean-Claude Van Damme (interpretat de un star al filmelor cu arte marţiale de serie B, pe nume Jean-Claude Van Damme), se întoarce în Bruxelles-ul lui de baştină, aterizînd direct în mijlocul unui jaf de bancă. Şi nu salvează situaţia. În orice caz, nu cu talentele lui de luptător. Dimpotrivă, se lasă mînat de spărgători încoace şi încolo. Se lasă folosit de ei ca om de paie atunci cînd jaful se transformă într-o criză cu ostatici, poliţişti care cred că el e şeful bandei şi fani care îi scandează numele. Ca negociator, JCVD nu e complet lipsit de idei. Şi din cînd în cînd mai pledează pe lîngă unul dintre spărgători, care se întîmplă să-i fie fan, pentru eliberarea ostaticilor.
Dar, în cea mai mare parte a timpului, mintea (atîta cîtă mai are după 48 de ore de nesomn şi o schimbare de fus orar) îi stă mai degrabă la procesul de custodie pe care tocmai l-a pierdut în California, la banii pe care i-i datorează avocatului şi la faptul că, de fiecare dată cînd se dă la TV vreun film cu el, fetiţa lui trebuie să suporte miştourile colegilor de şcoală. La un moment dat, se desprinde total de ce e în jurul lui şi începe să vorbească direct în cameră despre cît de slăbănog era înainte de a se apuca de karate, despre autenticitatea comunităţii de "artişti marţiali" şi falsitatea Hollywood-ului, despre numeroasele lui divorţuri şi despre problemele lui cu droguri. Nu ştiu cît din această izbucnire e scenarizat şi cît e, pur şi simplu, Van Damme dînd totul afară. Regizorul Mabrouk El Mechri ne asigură că JCVD interpreta un text, dar felul în care ies cuvintele din el " de-a berbeleacul, busculîndu-se la ieşire, unele rătăcindu-se în busculadă şi amestecîndu-se cu altele, care ar fi trebuit să iasă după ele " nu-mi sună ca şi cînd ar fi fost sce
