Îl plâng pe ministrul Paleologu. În scurtele pauze când mă opresc din plâns, mă umflă râsul. Şi viceversa. Când râd de ministrul Culturii, probabil mă contaminează mai ceva ca gripa porcină (pe înţelesul vulgului, aviara gripa) umorul colegilor săi de partid. Înclin să cred că pe toate holurile Guvernului adie hohote şoptite, înoată sughiţuri politicoase, fireşte, atunci când nu se aude fâşâitul coatelor care se freacă pe la spatele lui în consens. Care consens? Că nu există fraier mai mare peste care să fi dat aşa o pleaşcă – fără să-i înţeleagă rostul! Nu contează că a pierdut, dintr-un condei, jumătate de buget încă înainte de rectificarea de buget. Era un mizilic. Nu priveşte pe nimeni că e picat din Lună. Colegii de partid îl pot lua peste picior fără remuşcări: nu-i de-al lor şi e mai bine că nu ştie cu ce se mănâncă un astfel de post. Deşi se poate spune că şi-a găsit protector: atotputernica ministresă a turismului, aripa tânără a cocoşului şi mâna dreaptă a zeului, îl simpatizează. Neatins de zoaiele politice, tânărul Paleolog nu-i atins, din păcate, nici de înţelegerea brutală a realităţii în care se-nvârte. Şi cu asta ajungem la chestiunea zilei. Dl ministru se întreabă de ce nu se înghesuie lumea pe posturile scoase, chipurile, la concurs? De ce la Direcţia pentru Cultură Bucureşti singurul candidat e fostul primar al sectorului 3, un băiat cu ochi teribil de albaştri? De ce a curs cu demiteri în toate judeţele? De ce candidaţii selectaţi de partid stau calmi în blocstarturi şi nimeni nu născoceşte măcar o iluzie a concurenţei? Unde sunt arhitecţii, istoricii, oamenii de cultură bla bla bla?

Ori poate îşi închipuie careva că e mare scofală în cultură. Să vă spun eu: dacă eşti de meserie, cultura românească nu-i decât o sursă de dureri de cap, de sărăcie, de milă generalizată, de orgolii, intrigi, răzbunări mici şi de lene. Da, dar dacă nu eş