Nu e nevoie de Băsescu să anunţe că am intrat în recesiune, eu am primit confirmarea în dimineaţa asta (duminică). Hai să vă povestesc. Mi-ar fi plăcut să continuu cu „trezit cu noaptea-n cap…”, însă e o poveste oarecum pescărească, aşa că am să încerc să mă ţin departe de exagerări. Deci, trezit cu soarele mijind printre gene, am purces către baltă. Unde am şi ajuns. De n-ar fi fost decât valurile, broaştele, păsările, vântul şi stufărişul, ai fi zis că eşti pe altă lume, un fel de Dumbrava minunată, varianta lacustră.Ghinion că prin apropiere, deh, eram doar la marginea Bucureştiului, vieţuia şi ţărănoiul manelist cu vilă, care n-avea somn, dar nu despre el vreau să vă vorbesc, nu. Capturile sunt cele despre care vreau să dau de veste, ca să înţelgeţi mai bine că nu-i a glumă cu recesiunea. Pe primul l-am prins la undiţă (lansetele le-am luat cu mine doar ca să le mai scot la aer, că erau cam palide), dar nu mi-am dat seama ce e cu el. Era atât de mic încât la început nici nu am ştiut dacă el s-a agăţat de râmă sau dânsa încerca să-l înghită. L-aş fi păstrat -sub pretextul că îl iau să-l cresc-, numai că, dată fiind prezenţa zânei pe malul bălţii, am făcut pe generosul şi l-am eliberat. E, a venit şi al doilea, iar eu tot liliac (e în loc de orb) am fost. Ăsta era ceva mai întremat, chiar dolofănel, dar unde merge suta (de milligrame), merge şi mia, înapoi în apă, adică. Abia la a treia reuşită am ieşit din negura ignoranţei. Al treilea, care cred ca era tot primul, parcă încerca să-mi spună ceva. Ca să vedeţi minune, mocirlosul pirpiriu se lăuda că e peştişorul de aur. -Caras auriu, zic, deşi nu prea semăna. -Nu, peştişor de aur, perseverează. -Du-te, bre, şi te-neacă, eşti tot atât de preţios ca lanţul ăla din aur verde pe care l-am cumpărat pe zece ouă de la ţigani când eram mic . El trece peste ironiile mele ieftine şi mă expediează: e cam tare aerul de pe aici