Considerat pentru o lungă perioadă „băiatul lui tata”, Răzvan Lucescu a atins pragul maturităţii în antrenorat poate mai devreme decât s-ar fi aşteptat. Mai întâi la Rapid, unde a obţinut rezultate remarcabile, apoi la Braşov, unde a demonstrat că nimic din ce reuşise anterior n-a fost întâmplător. Vezi aici FOTOGALERIE. Contestat încă de o parte a specialiştilor din România, Răzvan a debutat cu o victorie pe banca echipei naţionale, noul job părând că i se potriveşte, cel puţin deocamdată, ca o mănuşă.
- Mulţumit de ce ai realizat până acum?
- Dacă stau şi privesc în urmă, sunt fericit. Am o familie frumoasă, am copiii mari, am o carieră pentru, care, poate, sunt invidiat de mulţi. Sunt convins că din punct de vedere profesional am ajuns unde puţini au ajuns la doar 40 de ani.
- Ai tot ce ţi-ai dorit. Ce te mai motivează să mergi mai departe?
- Sunt un tip foarte ambiţios şi vreau mereu mai mult de la mine.
- Care a fost cea mai frumoasă perioadă a copilăriei tale?
- Cea în care stăteam la Hunedoara, 1977-1982. Plecasem din Bucureşti, din aglomeraţie şi stres, şi descoperisem un oraş liniştit, în care puteam merge singur la joacă.
- Ai avut o copilărie fericită?
- Foarte. Dar nu am fost un copil special. Mă mai băteam şi eu cu alţii, mai uitam de lecţii, eram normal. Şi oarecum privilegiat, pentru că aveam mereu o minge de piele, care nu se găsea pe piaţă, şi toţi copiii voiau să se joace cu mine.
- Şi totuşi, nu-ţi lipsea nimic?
- Îmi doream să fi avut o soră mai mare, care ar fi învăţat foarte bine şi i-ar fi mulţumit pe ai mei. Aşa m-ar fi lăsat pe mine să joc fotbal toată ziua.
- Numai fotbal?
- Păi, altceva ce? Nu era internet, PlayStation, nu era nimic.
- Tinereţ
