Foarte puţini români ştiu că odată ce au devenit cetăţeni ai Europei au şi dreptul de a fi trataţi la cele mai înalte standarde medicale, în orice stat membru al UE. Sunt nenumărate cazurile în care sistemul sanitar romanesc nu dispune nici de aparatura performantă, nici de anumite tratamente, nici de medici calificaţi. De multe ori însă, medicii omit să le spună pacienţilor lor că ar avea şanse în alte ţări.
“Paşaportul” european al pacientului comunitar se numeşte E 112 şi acordă dreptul la tratament într-un alt stat membru atunci când nu există servicii echivalente în ţara de reşedinţă a pacientului.
Împreună cu setul de analize şi o adresă de la medicul curant care să specifice faptul că tratamentul nu poate fi făcut în România, un bolnav poate deconta 70% din costurile tratamentelor şi operaţiilor efectuate în străinătate. Cu condiţia ca serviciul medical să facă parte din pachetul de servicii decontate de Casă, iar pacientul să fie asigurat şi să dovedească acest fapt.
În cazul în care acest drept îi este refuzat, orice “europacient” român poate depune o plângere la Curtea Europeană de Justiţie, aşa cum au făcut-o în 1998 Kohll şi Decker, doi cetăţeni luxemburghezi.
Aceştia au depus o plângere la Curtea Europeană de Justiţie în care denunţau faptul că, deşi plăteau asigurări medicale în Luxemburg, nu au putut obţine tratament medical gratuit în alt stat membru al UE, deoarece fie nu au fost informaţi că pot obţine acest lucru dacă ar fi cerut anumite autorizaţii, fie le-a fost refuzată gratuitatea, pe motiv că nu reprezintă o urgenţă medicală.
Deşi casa de asigurări luxemburgheză a refuzat iniţial decontarea serviciilor medicale pe care cei doi le plătiseră din propriul buzunar, în final Curtea Europeană de Justiţie a decis că aceasta este obligată să le returneze banii cheltuiţi.
