„Civilizaţia este violenţa nestăpânită, victoria mereu nedesăvârşită asupra agresivităţii primatei.“ Rudă cu un panseu celebru al lui Alan Brien – „Violenţa e vorba de duh a analfabeţilor“ –, propoziţia de mai sus nu se referă la haita de dialog antisocial din galeria lui Dinamo Bucureşti. Ea este una dintre cugetările lansate de Renée Michel, portăreasă într-un imobil de lux şi totodată protagonistă a romanului „Eleganţa ariciului“ de Muriel Barbery (Editura Nemira, 2009, în traducerea desăvârşită a lui Ion Doru Brana). Această femeie de cincizeci de ani, cu aspect îndoielnic şi haine ponosite, este una dintre cele două coloane narative ale cărţii. Cealaltă, Paloma Josse, e o fată precoce de doisprezece ani, care, conştientă de deşertăciunea vieţii şi apăsată de mediocritatea celor din jur, decide să se sinucidă după ce va fi împlinit 13 ani. Până atunci, însă, fata îşi transcrie impresiile sub titlul „Idei profunde” şi ţine, în paralel, un „Jurnal al mişcării lumii” în şapte capitole.

Portăreasa şi eleva din „Eleganţa ariciului“ sunt două personaje care vorbesc despre lumea întoarsă pe dos în care trăim, despre conflictul dintre aparenţă şi esenţă, despre fandoselile care trec astăzi drept calităţi şi despre anorexia afectivă a omului contemporan. Bondoacă şi urâtă, Renée Michel e tratată de locatarii înstăriţi ai imobilului cu atenţia cuvenită unei solniţe. Faţada neatrăgătoare ascunde însă un om sensibil şi instruit, care emite obiecţii împotriva filozofiei lui Husserl, se frânge de emoţie în faţa unui film japonez şi îşi botează motanul în memoria lui Tolstoi. La rândul ei, Paloma Josse are un IQ mult peste medie, se amuză pe seama celorlalţi – snobi, prefăcuţi sau impotenţi mental – şi livrează verdicte care-i împietresc pe interlocutori.

„Eleganţa ariciului“ este o probă de rafinament literar de la primul la ultimul rând. O dantelăr