Ordonanta de urgenta 61 nu este o premiera absoluta. In Romania ultimilor ani nu asistam pentru intaia data la incoerente si cacofonii in functionarea institutiilor statului. Principiul separatiei puterilor statale nu este insa de abolit dupa necesitatile unei imprejurari sau alta, cu atat mai mult cu cat s-ar putea sa fie vorba numai despre o perceptie de la varf, si nu de nevoile unei intregi societati.

Din nefericire, situatiile de acest fel, nesolutionate la timp, dau nastere unor noi abateri de la norma, creand o jungla de legi, cutume si naravuri din care, in cele din urma, devine din ce in ce mai greu sa razbati la suprafata. Graba adoptarii codurilor, acum, nevoia de a semnala o anumita conduita, placuta instantelor internationale, alta data, intentia cuiva de a dobandi mai multa putere (in detrimentul altora) nu sunt temeiuri suficiente pentru a incuraja o asemenea conduita.

La urma urmei, oricate trasaturi specifice ar avea viata noastra publica si institutionala, nu suntem atat de diferiti de restul Europei pentru a "inova" periculos, indepartandu-ne de modelul democratic consacrat. Or, iata, cand vine vorba de alunecari periculoase, culoarea si arondarea politica par sa nu mai aiba vreo relevanta, care cum ajunge la carma tarii socotind acest simplu fapt o legitimare suficienta a deviatiilor artizanale de la comportamentul institutional normativ.

OUG 61 propune astazi stirbirea puterii legislative apartinand Parlamentului si lasa sa se creada ca Executivul ar dori sa asume el ultimul cuvant in domeniu. Nu cu mult timp in urma, Parlamentul era cel care se credea mare si tare, substituindu-se, in parte, puterii judecatoresti si rezervandu-si dreptul de a raspunde cu veto trimiterii in judecata a unora dintre membrii sai. Imi amintesc insa foarte bine vremea cand Parchetul – o institutie creditata, in principiu, pana atunci – a