Un prag minimal de selecţie a copiilor pentru loturile naţionale, o infrastructură precară, care nu ne permite să organizăm competiţii de talie internaţională şi o mână de antrenori patrioţi. Aşa arată gimnastica românească la începutul mileniului III. Ce se mai poate face pentru a salva acest sport în ţara noastră?.Motivaţia şi sănătatea sunt două „arme” cu care sportivii români se luptă în prezent. Lipsa acestora a dus la o scădere a performanţelor în ultimul timp. Gimnastica feminină românească, recunoscută în întreaga lume pentru performanţele sale, începând cu Nadia Comăneci şi terminând cu Sandra Izbaşa, ne „obligă” în faţa tradiţiei să continuăm rezultatele la înalt nivel. Însă nu mai avem nici cu cine şi nici cu ce. Numărul gimnaştilor legitimaţi variază de la an la an, însă nu ne mai putem mândri cu cele câteva mii de sportivi ca acum 10-15 ani.
Dacă în 2007 erau 1.342 de sportivi legitimaţi (dintre care doar 500 participanţi la competiţii), anul trecut legitimările au scăzut cu mai bine de 100 de persoane (dintre care 469 participanţi). „Noi nu punem preţ pe legitimări, ci pe calitate, pe pregătirea sportivilor şi a antrenorilor totodată. Interesul pentru gimnastică nu a scăzut foarte mult. Mă bucură faptul că lumea îşi mai dă copiii la gimnastică din diferite motive”, a declarat Octavian Bellu, fostul antrenor al lotului olimpic de gimnastică feminină.
Faţă de ţările care nu au în spate o „istorie” în lumea gimnasticii, cum ar fi Franţa sau SUA, România se confruntă cu grave probleme de selecţie, unde numărul este din ce în ce mai restrâns. „De unde să le mai luăm dacă din spate nu vine nimeni”, se întreba Nicolae Forminte, antrenorul actual al echipei naţionale.
Astfel, conform statisticii de la 31 august 2008, Federaţia Franceză de Gimnastică avea în acel moment 109.522 de gimnaşti legitimaţi (la o populaţie de