La 20 de ani de la sfârşitul economiei centralizate, România nu inspiră încredere pentru Fondul Monetar Internaţional. Interpretat politicos, memorandumul tehnic încheiat între Guvern şi Fondul Monetar Internaţional (FMI) reprezintă o mustrare, un fel de avertisment sever ascuns după câteva recomandări pline de cifre. Dacă este însă să fim sinceri, nu avem de-a face cu nimic mai prejos decât o zdravănă pereche de palme. Este o pereche de palme administrată în grup şi pes

La 20 de ani de la sfârşitul economiei centralizate, România nu inspiră încredere pentru Fondul Monetar Internaţional.

Interpretat politicos, memorandumul tehnic încheiat între Guvern şi Fondul Monetar Internaţional (FMI) reprezintă o mustrare, un fel de avertisment sever ascuns după câteva recomandări pline de cifre. Dacă este însă să fim sinceri, nu avem de-a face cu nimic mai prejos decât o zdravănă pereche de palme. Este o pereche de palme administrată în grup şi peste timp. Altfel spus, palmele ar trebui să fie simţite de orice birocrat sau politician care a avut ceva de-a face cu politica economică a României din 1990 încoace. Poate că pe unii ar trebui să-i doară obrajii mai puţin decât pe alţii – dar neatins nu ar trebui să se simtă aproape nimeni. Motivul pentru care atât de mulţi obraji ar trebui să fie roşii de durere şi/sau ruşine ţine, pe de-o parte, de conţinutul memorandumului şi de gradul de detaliu al acestuia. Documentul îi impune României raportarea la fiecare trimestru a unor indicatori – în timp ce alte cifre trebuie raportate chiar lună de lună. Mesajul astfel transmis este simplu şi usturător: nu inspirăm o brumă de încredere în legătură cu capacitatea proprie de monitorizare şi analiză a acestor cifre. Indicatorii în cauză sunt ca nişte analize ale sângelui. Fondul ne spune că nu avem medici şi spitale în stare să pună un diagnostic şi să administreze un trata