Până să fie unic, Eminescu este mai întâi atipic. Nu seamănă cu nici un alt destin literar românesc sau european. Fără îndoială, pentru afirmarea lui Eminescu s-a dat o mare bătălie literară. A avut în toţi aceşti 120 de ani de posteritate şi adulatori dar şi denigratori. Dar, ciudat lucru, cine l-a negat, nu s-a înrădăcinat mai bine în cultură, cum a avut, probabil, iluzia, iar cine l-a adulat, de asemenea, nu s-a înălţat mai bine, cum a avut impresia. Şi azi este greu să-l situezi în istorie deoarece fiecare epocă literară şi-a dezvoltat identitatea în funcţie de Eminescu. Tot ce s-a construit în cultura română de aproape un veac şi jumătate este fie alături, fie împotriva lui Eminescu. De aceea nu poate fi înţeles doar printr-o "devoţiune muzeală", după formula memorabilă a lui Noica despre Goethe, dar poate fi înţeles şi încadrat mult mai bine studiindu-i opera în contextul epocii sale.

Cine contemplă destinul omului Eminescu nu poate să nu identifice o dimensiune tragică a existenţei. Nu e de ignorat faptul că s-a format în atmosfera europeană a unor mari universităţi - la Viena şi Berlin - şi a creat într-o ţară cu două mici universităţi şi cel mult zece licee. Să nu uităm că a avut în epocă doar câteva sute de cititori de poezie. Să nu uităm, de asemenea, că la 1880 România nu era decât o ţară de sate şi câteva târguri cu mahalaua pe poale. Cine a avut chemarea creaţiei în deceniile genezei României moderne şi-a asumat şi tema tragică a sacrificiului. În fond, şi Bolintineanu şi Alexandrescu, Heliade şi Bălcescu au avut, într-un fel, biografii preeminesciene: damnări, proiecte fabuloase, reflexe titaniene, vieţi scurte, tragic fulgerate.

Eminescu, scriitorul român cu cea mai scurtă activitate literară

Cinci situaţii paradoxale străjuiesc destinul poetic al lui Eminescu.

Poate că ar fi trebuit să folosesc un superlativ, să spun "cel ma