Capitalismul se dezvoltă primul. Comunismul îşi aşteaptă ceasul. Se hrănesc din aceleaşi substanţe, respiră acelaşi aer, visează acelaşi vis. Căutând o carte în bibliotecă, am dat peste romanul lui Jules Verne Insula misterioasă, de la vechea Editură a Tineretului, în traducerea Madelenei Samitca şi a Ioanei Eşanu, din 1953, cu prefaţa lui B. Elvin, pe care l-am citit şi recitit în adolescenţă şi mai târziu şi despre care am scris în amintirile mele. Puţine opere literare m-au marcat la fel de puternic. În adolescenţă eram sensibil la întâmplările extraordinare ale eroilor.

Nu mai ştiu când mi-am dat seama că mă atrăgeau la Jules Verne şi alte lucruri:umanismul lui un pic naiv, dar care era acela pe care s-a clădit societatea burgheză, cu valorile ei sigure, bazate pe bunătatea şi pe toleranţa omului, pe muncă şi pe respectul faţă de merit. Şi, tot mai târziu, am fost izbit de paradoxul că lumea comunistă, care îmi aresta părinţii şi mă condamna la un handicap social, avea pretenţia de a mă forma în spiritul valorilor capitaliste pe care le intuisem în romanul lui Jules Verne.

Odată devenit conştient, paradoxul mi-a provocat destulă confuzie. Comunismul îmi arăta două feţe: una schimonosită de neîncredere şi de ură (lupta de clasă) şi una luminoasă şi progresistă. Prima era faţa realităţii pe care o trăiam. A doua era faţa pe care comunismul mă obliga să o consider drept reală şi pe care mi-o sugera prin intermediul romanului lui Jules Verne. O gândire şi o educaţie deopotrivă de pozitive începeau să mascheze o minciună şi un fals cotidian.

A fost nevoie să vie o revoluţie pentru ca legătura (nu opoziţia) dintre capitalism şi comunism să mi se releve în adevărata ei lumină. Alt romancier decât autorul Insulei misterioase a remarcat că avem de-a face cu o inversiune malignă. Michel Tournier, căci despre el este vorba, scrie că