Domnul Olaru a avut un scop clar în viaţă: să ajungă academician. Scenariul profesional al domnului Olaru s-a dovedit a fi unul perfect. Cu un amendament însă, care n-ar fi trebuit să conteze, dacă Olaru s-ar fi gândit şi la un al doilea scenariu, pentru anii de după ce-şi va fi atins ţelul.
Domnul Olaru a fost primit în Academie la 51 de ani. Poţi să spui foarte devreme. Dar şi prea devreme. Pentru ţăranii deprinşi cu o recoltă pe an, un an cu două recolte poate fi un necaz. Aşa s-a simţit şi domnul Olaru, ca un ţăran care ar fi trebuit să mai iasă o dată la câmp, s-o ia de la capăt, deşi în sinea sa se pregătise pentru o lungă recunoştinţă şi împlinire sufletească. Academicienii vârstnici îl priveau strâmb şi-l ocoleau, pentru că nu ajunsese ca ei membri titulari la 65 de ani. Iar academicieni mai tineri nu existau.
Reuşita în profesie e o investiţie. Din cauza fabuloasei sale cariere, dar şi a faptului că nu-şi arăta nici măcar cei 51 de ani, profesorul universitar Olaru a început să piardă din tot ce obţinuse muncind din greu până atunci: credibilitate, stimă, contracte de cercetare.
Nimeni nu ştie cum e bine să arate un academician, ca să inspire competenţă şi seriozitate, dar e sigur că un om de 70 de ani, cu barbă, păr alb şi un papion veştejit la gât, face, în toate mediile şi ocaziile, o impresie durabilă de ins realizat. Dacă va fi avut un scop în viaţă, spune lumea, apoi e clar că şi l-a atins. Nu vedeţi ce barbă şi ce păr alb are?!
Deşi din fire era calculat şi nu făcuse caz de succesele de până atunci, academicianul Olaru şi-a tipărit alte cărţi de vizită, pe care şi-a înşirat şi celelalte titluri, de academician, de membru onorific al mai multor societăţi nemţeşti şi americane, precum şi distincţia prezidenţială, primită la o zi naţională. Orice şi-ar fi imaginat profesorul Olaru, nu însă şi rea
