Degeaba deplânge preşedintele lipsa mecanicilor şi a tinichigiilor, trăgând concluzia aiuritoare că şcoala românească produce doar filozofi capabili să-l caute pe Net pe Herodot, fără ca, eventual, să-l confunde cu vreun jucător de fotbal din Champions League, degeaba constată că veniturile la buget sunt firave şi cheltuielile salariale la fel de exorbitante ca în blamatul an 2008, degeaba avertizează că programul prima casă nu va salva electoral niciun politician, dacă nu poate să acuze cu voce tare incompetenţa şi reaua credinţă a guvernanţilor. Degeaba îi ceartă pe Andronescu, Pogea şi Blaga, dacă remanierea pare la fel de imposibilă ca ruperea coaliţiei, care, iată, se dovedeşte acum a fi adevăratul său duşman. Faptul că preşedintele are toate şansele să piardă alegerile girând un guvern incapabil nu doar să gestioneze criza, dar care se foloseşte de ea pentru a-şi acoperi devierile de la statul de drept, nu are prea mare importanţă, din moment ce aceleaşi lucruri ar fi posibile cu oricine altcineva la Palatul Cotroceni. Nu criza şi recesiunea îl decredibilizează pe Traian Băsescu, nu abulicii săi contracandidaţi şi nici chiar manipulările televiziunilor aservite mogulilor nu îi mănâncă din procente, ci chiar propriul partid.
Până la momentul nefericitei ordonanţe prin care cabinetul încearcă să se substituie parlamentului, mai exista speranţa că PD-L va reprezenta acea abordare a puterii pe care o clamase la nivel declarativ şi în virtutea căreia a beneficiat de voturile electoratului. Nu ştiu dacă este vorba de o mutaţie asemănătoare celei suferite de liberali în perioada în care au guvernat alături de PSD sau, pur şi simplu, democrat-liberalii au avut o mai mare abilitate în a mima demagogic, cert este că PD-L conduce în cel mai pur stil pesedist, adoptând, cu o naturaleţe ce pare înnăscută şi nu doar deprinsă, întreaga neruşinare şi sfidare spec
