Sorin Ioniţă: "Pasionaţii de filme cu scoţieni ştiu probabil că cimpoiul are două sau mai multe fluiere, din care cel puţin unul este lipsit de găurele, deoarece pe el nu se cântă, ci stă liber şi scoate un sunet continuu ca un bâzâit, cu o octavă mai jos decât restul melodiei." Sursa: EVZ
Motiv pentru care această fuierice se şi numeşte pe româneşte, am impresia, „bâzoi”. El face un acompaniament continuu, pe o singură notă, şi finalmente destul de enervant. Ei bine, cam aşa arată dezbaterile publice în România de vreo doi-trei ani încoace, după marea schismă din sânul fostei Alianţe D.A.: indiferent ce piesă se cântă, majoritatea interpreţilor seamănă cu cimpoierii scoţieni, având bâzoiul acordat pe nota „Băsescu, Băsescu, Băsescu…”.
Nu că lui Băsescu i-ar displăcea în fond chestia asta, sau că n-ar fi călcat strâmb în anii ăştia, sau că ce face el este întru totul incontestabil. Sacrificiul politic major, personal şi de partid, la care s-a angajat recent doar de dragul de a face o carieră politică fiicei sale, este un lucru pe care nu mi-l explic; probabil mai sunt şi alte exemple de acelaşi fel. Însă obstinaţia cu care invariabil prima ştire TV şi 90% din talkshow- uri urmăresc şi comentează paşii şi respiraţia preşedintelui, fie că acestea au vreo relevanţă, fie că nu, sunt până la urmă obositoare, inutile şi omoară linia melodică. A spus Băsescu „re-ce-si-u-ne”, gata, adunăm toată floarea kommentariatului şi trei ore stăm să întoarcem chestia pe toate feţele, cu contribuţii în direct de la somităţi economice în viaţă precum Codrin Ştefănescu şi Mugur Ciuvică. În Franţa sau Germania, o situaţie asemănătoare s-ar fi discutat probabil vreo trei minute, constantându-se că ce a spus preşedintele sau premierul e o banalitate, o constatare care priveşte trecutul, pe care o ştiam cu toţii de luni bune, pentru că nimeni nu se aştepta ca economia să fi
