Pentru o lume bulversată de criză, aflată la capătul unei istorii şi în faţa unui nou început, experienţa paulină poate oferi multiple sugestii prin învăţămintele sale.
Proclamarea de către Papa Benedict al XVI-lea şi marcarea Anului Paulin (28 iunie 200829 iunie 2009) spre celebrarea împlinirii a 2000 de ani de la naşterea lui Saul din Tars, devenit Pavel, Apostolul Neamurilor şi sfânt major în calendarul bisericesc, depăşesc cu mult semnificaţiile unei simple aniversări. Intenţia declarată a Vaticanului a fost aceea de a evoca astfel, sub semnul ecumenismului, o personalitate fondatoare a creştinismului în ipostaza sa de pildă actuală şi mai puţin în cea de figură a trecutului. Celebrele lui itinerarii misionare şi învăţături teologice au făcut până acum obiectul unor ample şi suficiente analize şi ne întrebăm ce ar mai fi rămas semnificativ de spus despre acest om excepţional şi faptele sale, posesor al unei energii debordante, dominat de o pasiune mistică fără egal şi acţionând cu un geniu militant ieşit din comun? În ce ar consta actualitatea sa? Un răspuns adecvat nu poate ignora cele două perspective indispensabile: cea a Bisericii pe care a construit-o şi, respectiv, a civilizaţiei occidentale căreia i-a pus bazele etico-morale.
Pentru o lume bulversată de criză precum cea de azi, aflată la capătul unei istorii şi în faţa alegerii decisive a unui nou început, experienţa paulină poate oferi multiple sugestii prin învăţămintele sale.
Pavel şi-a fascinat posteritatea mai ales ca simbol al contrastelor frapante: al schimbării radicale, al transformării profunde şi rupturii definitive cu trecutul. Este, prin excelenţă, un om al paradoxurilor, ceea ce-i permite a-şi urma soarta. Se naşte, între 710 e.n., din neamul lui Israel şi seminţia lui Veniamin, după lege fariseu, la 8 zile e tăiat împrejur, dar în Diaspora, în Tarsul Ciliciei, înt
