O dată pe săptămână vreau să vorbim şi despre oameni de ispravă din România. La început despre unii dintr-o categorie restrînsă. Cei care au reuşit cu brio în străinătate, s-au întors în ţară şi strălucesc şi aici. De ce încep cu Mariana Nicolesco? Din admiraţie pentru tenacitatea ei şi pentru că a ales să facă la Brăila, ceea ce ar fi putut face mai uşor la Milano. Pentru că nu face paradă de patriotismul ei şi pentru are talentul, rar printre români, de a isprăvi ceea ce începe. Fără să se declare plictisită, fără s-o auzi, una, două că România e aşa şi pe dincolo. Iniţial mă gîndeam să povestesc eu ce ştiu despre Mariana Nicolesco. Apoi am căutat-o la telefon. Am întrebat-o de una de alta şi cum tot apăreau detalii de care habar n-aveam, am rugat-o să scrie lucrurile astea. După o zi am primit răspunsurile.

- La ce aţi renunţat cînd v-aţi întors în România?

- Ideea de a fi “renunţat” e legată de obicei de câte un regret. În acest sens pot spune că nu am renunţat la nimic. Având de-a lungul anilor Parisul ca loc geometric, ca loc de răscruce al tuturor drumurilor mele între Milano, New York sau München, mi-am păstrat în tot acest timp, în apropiere, un splendid refugiu marin la Monte Carlo unde, de la etajul 24, priveam în faţă orizontul nesfârşit al Mării Mediterane, în stânga Italia şi în dreapta, pe înălţimea stâncilor, Palatul Princiar. Era epoca de glorie a Principatului, o adevărată oază de linişte şi în acelaşi timp o sărbătoare continuă, cu Frank Sinatra care, vară de vară, adora să stea, ca şi noi, până noaptea târziu la restaurantul lui Leo, La Polpetta, cu Roger Moore, David Niven, Samy Davis Jr. … O întreagă epocă, o lume care nu mai e.

Întotdeauna am călătorit enorm, şi din capitalele culturii în care am cântat mi-a plăcut să plec spre un capăt sau altul al pământului, de la Tokio la Jaipur, în inima Indiei, de la Rio de Janeiro în